Filmul „Călătoria” este al doilea în topul preferințelor mele, în materie de cinematografie. Prin urmare, comentariul meu pentru acest film va fi mai amplu.
Introducere
„Călătoria” (The Journey) este un film de excepţie, produs în anul 1958 de ALBY Pictures (companie de producţie înfiinţată de actorul Yul Brynner şi de regizorul şi producătorul Anatole Litvak), şi distribuit de Metro-Goldwyn-Mayer. În luna martie a anului 1958, actorii Deborah Kerr şi Yul Brynner, alături de întreaga echipă care a luat parte la filmări, au călătorit cu avionul la Viena, în Austria. Atmosfera a fost foarte neplăcută, din cauza faptului că, nici la doi ani de la Revoluţia ungară, lucrurile nu se calmaseră. Pelicula transmite în mod evident un mesaj puternic anti-comunist, ceea ce a afectat filmările. Aşa cum anticipase şi Yul Brynner, regizorul şi producătorul Anatole Litvak a întâmpinat serioase probleme în încercarea de a negocia contractul de filmare cu studiourile din Viena. Mai grav a fost că anumite scene necesitau să fie filmate la frontiera austro-ungară, ceea ce nu a fost deloc pe placul autorităţilor ruse. Din fericire, după îndelungi negocieri, s-a dat acordul ca „The Journey” (care iniţial se numea „The Voyage”, ca sens, ambele titluri însemnând acelaşi lucru) să fie filmat, însă numeroasele peripeţii prin care au trecut actorii nu s-au terminat aici. Filmările la această peliculă au durat toată primăvara, până la sfârșitul lui iunie.
Incidente în timpul filmărilor
„Călătoria” are o caracteristică pe care nu o regăsim la prea multe filme. Ziarele vremii scriau despre acest film că are caracter internaţional, pentru că din distribuţie fac parte actori de diferite naţionalităţi. De altfel, pelicula în sine reflectă această calitate, care dinamizează acţiunea şi îi conferă un subiect mai interesant. Dramaturgul George Tabori avusese iniţial intenţia de a plasa acţiunea în China, însă Anatole Litvak (cetăţean francez, de origine rusă), a insistat ca evenimentele să se petreacă în Ungaria, în timpul revoluţiei anti-comuniste din 1956. Filmul reflectă întru totul realitatea politică a perioadei respective, precum şi starea economico-socială a Ungariei ocupate de armatele ruseşti. Filmul a însemnat o experienţă de neuitat pentru toţi cei care au lucrat la producerea sa.
Actriţa britanică Deborah Kerr (1921-2007) a acceptat să joace rolul distinsei baronese Lady Diana Ashmore pentru a-şi pune în ordine viaţa personală, aflată în impas. Relaţia cu primul său soţ, cu care avea două fiice, ajunsese la final, dorindu-şi, astfel, să divorţeze de acesta. Soţul ei a acceptat să îi acorde divorţul, dar numai în cazul în care îi ceda lui custodia copiilor. Deborah a ajuns la culmea disperării, deoarece nu dorea să renunţe la fetiţele sale. Dar prietenia ei strânsă cu actorul Yul Brynner (pe care îl cunoştea din 1955, după ce au filmat împreună capodopera „Eu şi Regele”) a ajutat-o în acele momente. Ca şi în primul lor film, Yul a insistat ca ea să primească rolul protagonistei (care îi era iniţial rezervat actriţei suedeze Ingrid Begman). Odată ajunşi la Viena în luna martie, Deborah şi Yul au ţinut împreună o conferinţă de presă, pentru a vorbi despre viitorul lor film. Joviali şi amabili cu ziariştii, care s-au delectat punându-le întrebări şi fotografiindu-i, cei doi actori principali nu ştiau că următoarele săptămâni le vor schimba vieţile.
Deborah a strălucit în rolul Dianei Ashmore (ca de altfel, în toate rolurile din vasta sa carieră cinematografică), atrăgându-i atenţia reputatului scriitor Peter Viertel, care fusese invitat pentru a scrie la scenariul lui Tabori. Viertel s-a îndrăgostit profund de această impozantă damă de 1.70 m (care se apropia de 37 de ani), şi, treptat, i-a dovedit că este interesat de persoana ei. Deborah chiar a primit câteva cadouri de la scriitor, printre care şi o inimă din argint masiv. De obicei, cadourile le primea discret, în cabina sa. Neşansa a făcut ca într-una din acele zile să vină soţul ei gelos, care a ameninţat-o că va face scandal în presă. Şi, pentru câteva luni, titlurile ziarelor scriau despre „Deborah Kerr-mama denaturată”, „aventuriera din Viena”, însă nici Deborah nu a dat înapoi. Ea era o actriţă de prestigiu, cu o reputaţie impecabilă. La Hollywood a fost denumită „trandafirul englez”, tocmai pentru frumuseţea sa rece şi pentru educaţia aleasă. Deborah a refuzat, iniţial, atenţiile lui Viertel, dar, până la urmă, a fost cucerită de şarmul acestuia, de comportamentul său de gentleman, şi au devenit un cuplu. Cei doi s-au căsătorit în 1960 (naşi fiindu-le Yul Brynner şi a doua lui soţie, Doris Kleiner), după ce Deborah a divorţat de primul soţ, reuşind să obţină şi custodia copiilor.
Vedeta nr.1 a filmului a fost, însă, Yul Brynner (1920-1985). Prezenţa acestui enigmatic actor (ce are multiple origini-elveţiană, mongolă, rusă, japoneză) aducea strălucire şi fascinaţie filmelor sale. Yul, cel mai adorat bărbat ras în cap, avea o charismă aparte, dar şi un caracter remarcabil. El a interpretat memorabil nu numai rolul regelui Siamului (în „Eu şi Regele”), pentru care a primit un premiu Oscar, ci şi pe cel al maiorului rus Nikolai Surov. Brynner era nu numai un perfecţionist, ci şi un om cu multiple talente. În tinereţe a fost acrobat, iar apoi a devenit cântăreţ, dansator, fotograf (având o mare pasiune în a-şi fotografia partenerele din filme, precum şi momentele din culisele filmărilor), fotomodel, scriitor. În „Eu şi Regele”, el a fost adevăratul regizor şi producător al filmului, impunându-şi voinţa de fier în faţa celor din jur. Într-un interviu, el şi-a exprimat profunda admiraţie faţă de partenera sa, Deborah Kerr, cu care a rămas foarte bun prieten până la moartea lui, în 1985, în urma cancerului pulmonar. El a descris-o pe Deborah ca fiind „raiul” din timpul filmărilor la „Eu şi Regele”, considerând că ea a fost perfectă pentru rolul profesoarei Anna. La rândul său, Deborah Kerr mărturisea, după moartea lui Yul, că îi plăceau mult momentele în care o fotografia. Ea l-a omagiat mereu pe Yul, pentru ajutorul pe care i l-a dat în timpul filmărilor la „Eu şi Regele”. Kerr îl considera pe Yul „un bărbat foarte, foarte chipeş şi foarte, foarte senzual”. Între cei doi actori era o chimie excepţională, strălucind împreună oriunde apăreau. Deborah şi Yul au fost prieteni de suflet, au avut o relaţie ca de la egal la egal, ca între o soră şi un frate.
Nici căsnicia lui Yul Brynner cu prima sa soţie (cu care are un fiu) nu era într-o etapă prea fericită. El avea, de fapt, numeroase relaţii extra-conjugale cu diverse femei, în special actriţe. Când a ajuns la Viena, a trăit o aventură cu o austriacă, şi, după cum spun ultimele zvonuri, cei doi au împreună o fiică nelegitimă. Problemele lui nu s-au sfârşit aici, pentru că una din fostele sale amante, furioasă că au rupt relaţia, a străbătut întreaga Europă, dând buzna în timpul filmărilor. Ea l-a rănit la mână cu un cuţit, actorul fiind nevoit să-şi bandajeze mâna şi să şi-o ascundă pe parcursul câtorva scene.
Însă dincolo de toate aceste incidente, cu fiecare scenă filmată, „Călătoria” dădea impresia unui film memorabil, jucat impecabil atât de actorii principali, cât şi de cei secundari. Întreaga echipă a înfruntat pericolele filmării şi s-a dedicat întru totul desăvârşirii acestei pelicule considerate de cinefili o „veritabilă capodoperă”. Pe lângă scenariu, care a fost ulterior publicat de George Tabori sub formă de roman, filmul a beneficiat şi de muzica minunată a compozitorului francez Georges Auric.
Filmările la „Călătoria”
Pelicula lui Litvak a inovat cinematografia din multe puncte de vedere, ajungând să fie sursă de inspiraţie pentru alte filme. Astfel, tot mai mulţi producători au mutat filmările la studiourile din Viena, imitând filmul „Călătoria”. De asemenea, pelicula începe întâi cu o scurtă secvenţă de pe pista aeroportului din Budapesta, înaintea inserării genericului, astfel că publicul este pus în temă cu privire la subiectul filmului. La fel s-a procedat şi în cazul filmelor din decadele care au urmat. Genericul filmului „Călătoria” este el însuşi o scenă amplă, întrucât sunt ilustrate măsurile pe care le ia armata rusă din Budapesta. Toate avioanele care urmau să plece au fost transportate în hangar, zborurile au fost anulate, iar zona a fost împânzită de militari şi de tancurile sovietice. La aceasta se mai adaugă şi survolarea capitalei de către avioanele militare ruseşti. Secvenţele prezentate în cadrul genericului, pe fondul muzical impecabil creat de compozitorul Auric, sunt urmate de începerea propriu-zisă a filmului.
Subiectul filmului
În primul cadru, apar doi militari ruşi care păzesc ieşirea din aeroport. Aceştia se uită amuzaţi la călătorii străini, care stau înghesuiţi în sala de aşteptare. Un element nou adus de acest film şi preluat ulterior de alte pelicule este prezentarea, în prima scenă, a personajelor secundare, şi nu a protagoniştilor, aşa cum se obişnuia în trecut.
Unul dintre pasageri, un domn corpolent şi impunător, se trezeşte din somn şi se duce pentru a afla noi informaţii cu privire la zbor. Drumul spre ieşirea din sala de aşteptare pare a fi destul de dificil, întrucât domnul respectiv trebuie să sară cu grijă peste un japonez, tolănit pe jos. Şi el aştepta să plece, la fel ca şi un alt domn de naţionalitate germană, care întreabă dacă în sfârşit vor putea pleca. Toţi călătorii sunt într-o vizibilă stare de epuizare. Răbdarea le este greu pusă la încercare, întrucât, aşa cum află şi domnul în cauză, ei nu pot părăsi încă aeroportul, deşi se aflau acolo deja de două zile. Nemulţumit de răspunsul primit mai mult tacit de la responsabilii aeroportului, domnul încearcă să iasă din clădire, uimit de incredibilele sunete pe care le scot avioanele militare ruseşti. El este, însă, bruscat şi împins înapoi în incinta clădirii de către gardienii de la poartă. Un alt domn, de origine siriană, se apropie de englezul curajos, şi, totodată, dezgustat de lipsa de civilizaţie a comuniştilor. Cei doi, însoţiţi de un american şi de un intelectual în vârstă, se duc la toaleta aeroportului pentru a-şi aranja ţinuta de seară. Conversaţia celor patru, cu privire la plecare, este întreruptă de un anunţ la radio, făcut în limba engleză de o tânără maghiară disperată. Străinii sunt uluiţi să audă strigătele de ajutor ale grupului de revoluţionari, care demonstrau pe străzi, odată cu începerea revoluției, pe 23 octombrie 1956. Terifiaţi de dramatismul momentului, ei schimbă pe un canal de muzică clasică. Momentul este realmente inedit. În timp ce grupul de străini, ascultând un vals vienez, îi critică în limba engleză pe ruşi, doi camarazi sovietici apar în toaleta bărbaţilor, spunând pe un ton sobru „Dobri vecer!” („Bună seara!”, în limba rusă).
A doua zi dimineaţă, un autocar maghiar opreşte în faţa intrării aeroportului. Aici îşi face în sfârşit simţită prezenţa Deborah Kerr, în rolul Dianei Ashmore. Ea coboară din autovehicul, fiind întâmpinată de salutul politicos al unuia din reprezentanţii aeroportului. Alături de Lady Ashmore vine un domn respectabil, însă vizibil bolnav. Înaintea lor păşesc în incinta aeroportului o tânără cu un copil în braţe şi un student. În sala de aşteptare este mare agitaţie. Scenariul ne dezvăluie rând pe rând identitatea personajelor. Domnul englez cu aere de superioritate se numeşte Hugh Deverill şi este jurnalist la Serviciul Britanic de Televiziune. El încearcă inutil să vorbească la telefon cu un reprezentant al conducerii. Deodată, atenţia lui e focalizată asupra intrării, unde pot fi zăriţi Diana şi însoţitorul ei. Unul din reprezentanţii aeroportului le dă în sfârşit un răspuns definitiv, după ore întregi de aşteptare. Călătorii vor pleca cu autocarul până la Viena, întrucât toate zborurile civile au fost suspendate. Acest anunţ a adus pasagerii în culmea disperării, deoarece fiecare dintre ei trebuia să plece în locaţii diferite. O americancă îl ia la întrebări pe angajatul maghiar, în vreme ce neamţul se plânge că el şi fiica sa nu pot face drumul până la Viena. Ei află că sunt 250 de kilometri de mers cu autocarul şi că drumul din afara Budapestei va fi în siguranţă, pentru că acolo nu se duc lupte. Totuşi, tânăra italiancă este îngrijorată, întrucât ea trebuie să meargă cu bebeluşul consulului grec la Atena. Ea încearcă să îi ceară un sfat lui Deverill, dar atenţia lui se îndreaptă din nou către Lady Ashmore. Diana îl întreabă pe pasagerul japonez în legătură cu zborul 306, dar află mai multe informaţii dintr-un anunţ făcut public la difuzor. Hugh Deverill se apropie de Lady Diana şi îi aminteşte că este o cunoştinţă mai veche a soţului ei. Doamna, prea preocupată de starea companierului ei, este la început evazivă în conversaţia cu Deverill, însă dă dovadă de politeţe. El este intrigat de absenţa lui Cecil, soţul Dianei, ea însă îl lămureşte că a venit la Budapesta pentru a vizita nişte prieteni din legaţie. Dorind să scape de un subiect neplăcut, deschis de curiosul Deverill, ea îl întreabă şi pe el de zbor. Jurnalistul o lămureşte că vor merge la Viena cu autocarul, căci ruşii au expropriat aeroportul maghiar. Diana pare neliniştită la auzul acestor veşti şi îşi exprimă dorinţa de a rămâne aici până ce se reia activitatea. Însă reprezentanţii aeroportului revin cu un anunţ clar-toată lumea trebuie să părăsească aeroportul în 15 minute. Diana se duce să îi spună domnului Flemyng, însoţitorul ei, ultimele veşti, scuzându-se în faţa lui Deverill. El e din nou intrigat, de data aceasta de prietenia suspectă dintre Diana şi acel domn, care aţipise. Diana, preocupată de starea lui, îl anunţă că trebuie să plece cu autocarul la Viena. Omul se simte atât de rău, încât nici nu se poate ţine pe picioare. Prietena lui încearcă să îl ajute, dar îi atinge din greşeală mâna acoperită cu o mănuşă neagră. Cu faţa crispată de durere, el îi cere Dianei să păstreze distanţa, aşa cum au stabilit dinainte. Pregătindu-se să plece, Diana şi Paul sunt opriţi de doi copii, care doreau să se joace cu ei. Billy şi Flip Rhinelander sunt fiii unui cuplu de americani, foarte dezinvolţi şi tonici, contrar stilului anglican rigid şi distant. Deborah Kerr are prestanţă tipic englezească, iar ţinuta elegantă îi conferă distincţie. Paltonul de culoare bej, asortat cu accesoriile indispensabile unei adevărate doamne-mănuşile şi pălăria-evidenţiază statutul social superior al acestei călătoare. În sfârşit, toată lumea se adună în faţa autocarului, pentru a urca la bord. Fiecare trece rând pe rând prin faţa reprezentantului aeroportului, pentru a fi verificat. Auzim nume noi, precum Calucci, Hafouli, Rosso, Mitsu…Aşadar, călători de toate naţionalităţile, ce vorbesc limbi diferite, sunt uniţi în acest voiaj, care se anunţă a fi unul foarte interesant. Diana se urcă printre primii în autocar, ocupând locul din faţă, alături de domnul Deverill. Ea se uită îngândurată înspre Paul, care a ales intenţionat să fie ultimul ce urcă în autocar. Nici locul pe care el se aşază nu a fost ales întâmplător, preferând scaunul din spatele autovehiculului, departe de privirile curioase ale pasagerilor. Autocarul cu 16 persoane la bord şi cu şoferul maghiar porneşte la drum, spre Viena. Consultând o hartă a Ungariei, voiajorii se gândesc, optimişti, că vor ajunge în capitala Austriei în jurul prânzului. Totuşi, priveliştea de pe străzile ungare este terifiantă pentru călători, ea ilustrând nebunia revoluţiei maghiare. Suntem consternaţi să-l vedem pe Paul scoţând din zona umărului drept o batistă plină de sânge. Atunci ne dăm seama că el este unul dintre ungurii revoluţionari şi că a fost grav rănit în timpul unui atac. Hugh Deverill îi spune Dianei că este uimit să o vadă în acest voiaj şi o întreabă cum de a lăsat-o soţul ei să plece. Lady Ashmore îl lămureşte că s-a despărţit de Cecil şi că acesta îşi reface viaţa alături de o altă femeie. Discuţia celor doi este întreruptă de oprirea bruscă a autocarului. Motivul este acela că un tanc cu 12 ruşi stă în mijlocul drumului. Militarii urcă, nu înainte de a bate cu pumnii în poarta maşinii. Doi dintre aceştia verifică numărul de călători. Într-un final, militarii sovietici părăsesc autocarul, permiţându-le călătorilor să îşi continue drumul. La scurt timp, lui Paul i se face rău, leşinând. El începe să delireze în limba maghiară, deşi pe paşaport scrie clar că este englez. Acest lucru îi intrigă pe oamenii care s-au strâns în jurul lui. Diana intervine la timp, trecând printre călători pentru a ajunge la bolnav. Cei din jur sunt foarte amabili, ajutându-l pe Paul să îşi revină. Totuşi, cu toţii sunt uimiţi de familiaritatea Dianei cu acest domn suspect. Lady Ashmore mai rămâne câteva clipe alături de Paul, pe care îl chema Henry Flemyng şi era cetăţean britanic. De fapt, aceasta era identitatea sa falsă. Diana i-a făcut rost de un paşaport fals, recurgând la relaţiile pe care le care le avea la ambasada britanică. Pentru nimic în lume nu trebuia să se afle că pe prietenul ei îl chema în realitate Paul Kedes şi că era ungur. El se simte în continuare rău, din cauza emoţiilor pe care le-a avut în timpul controlului rusesc, dar mai ales din cauza durerilor provocate de rană. Diana se duce să îi mai aducă un sedativ, sub privirile atente şi curioase ale celorlalţi pasageri, care au început să-şi facă o impresie în privinţa relaţiei dintre cei doi. După un timp, călătoria este din nou oprită. Un copac este doborât în mijlocul străzii de către luptătorii maghiari pentru eliberare, care vin să facă propriile lor verificări. În maşină urcă o frumoasă unguroaică (ce este interpretată de actriţa franceză Anouk Aimee, aflată la primul său rol într-un film american), alaturi de un tânăr. Ei verifică doar paşapoartele şi întreabă de situaţia din Budapesta. Eva le spune călătorilor că ea provine din Mosan, ultimul oraş maghiar, aflat lângă lac, şi situat la graniţa cu Austria. Harold Rhinelander îi oferă, cu generozitate, câteva cutii de ciocolată domnişoarei. Replica acesteia este cât se poate de lucidă, dar poate suna cam dur din partea unei femei frumoase: „Noi avem nevoie de arme, nu de ciocolată”. Eva le spune pasagerilor, la plecare, să le transmită austriecilor că luptătorii pentru eliberare nu se vor lăsa până ce nu vor limita controlul rusesc. Autocarul mai parcurge încă 3 kilometri până la Mosan, urmând ca în câteva minute să ajungă în Austria. Călătorii răsuflă uşuraţi şi sunt bucuroşi că nu vor mai avea probleme până ce vor ajunge la Viena. Însă, după câteva minute, optimismul lor este umbrit la vederea situaţiei din Mosan. Oraşul este împânzit de tancurile ruse, iar ofiţerii sovietici ţin permanent asupra lor puşti şi mitraliere. Şi iată că la doar câteva minute de Austria civilizată, de tărâmul salvator, care să îi scoată pe voiajorii străini din infernala Ungarie, autocarul lor este oprit în faţa comandamentului sovietic zonal. Călătoria palpitantă abia de acum avea să înceapă.
Una dintre principalele calităţi ale filmului este redarea fidelă a spaţiului în care se petrece acţiunea. Decorurile şi figuranţii au un rol deosebit de important în familiarizarea spectatorilor cu subiectul peliculei. De aceea, este de admirat modul în care Anatole Litvak a regizat scena unde voiajorii, aşteptând în autocar, asistă la o tristă ceremonie. Un grup de unguri sunt arestaţi şi urcaţi de sovietici într-un camion, în vreme ce rudele lor deplâng situaţia dureroasă în care aceştia se află. Totuşi, patriotismul şi orgoliul maghiarilor sunt mai presus decât tratamentul umilitor al comuniştilor ruşi, ce sunt obligaţi să asculte imnul naţional al Ungariei, cântat de zecile de oameni adunaţi în piaţă. Scena devine mai spectaculoasă, atingând punctul culminant odată cu sosirea impunătorului maior Surov, pe un strălucitor cal negru. El este văzut de cei din jur ca un conducător suprem, impozant, de neclintit, care impune respect şi admiraţie prin ţinuta impecabilă şi prin autoritatea demnă de invidiat. Maiorul, interpretat magistral de magnificul actor Yul Brynner, coboară de pe calul său mult-iubit, purtând o costumaţie militară elegantă, pe măsura distincţiei sale. În scurt timp, călătorii, impresionaţi de intrarea remarcabilă a conducătorului, sunt poftiţi în interiorul comandamentului, pentru a lămuri problema vizelor. Acolo, ei întâlnesc un grup de maghiari, care deveniseră străini cu acte în regulă. Occidentalii îşi permit să facă anumite consideraţii în privinţa ruşilor, care nu numai că nu se comportă amabil, dar nici nu cunosc limba engleză. În sfârşit, călătorii sunt invitaţi în biroul maiorului, iar Deverill le sugerează acestora să îl lase pe el să pornească discuţia, în calitate de purtător de cuvânt. El este, într-adevăr, printre puţinii pasageri care şi-au mai păstrat calmul, întrucât ceilalţi se gândesc, îngroziţi, să nu fie cumva arestaţi. Nici maiorul Surov nu se dovedeşte a fi cu mult mai politicos. Aşezat pe fotoliul de conducător, într-o impecabilă uniformă militară, de pe care nu lipsesc decoraţiile militare, maiorul citeşte atent o hârtie, fără să ridice măcar privirea în faţa străinilor. Toţi cei 17 inşi stau în picioare, aşteptând o reacţie a maiorului. Hugh Deverill îi cere şoferului maghiar să îl întrebe pe Surov dacă vorbeşte limba engleză. Momentul e destul de comic, dar şi ironic, deoarece replica orgoliosului maior este dacă nu ştie cumva Deverill limba rusă. Politeţea jurnalistului, care se scuză pentru „teribila lui neştiinţă”, exprimându-şi chiar regretul pentru acest „lips”, îl determină pe maior să fie mai amabil, etalându-şi în faţa tuturor cunoştinţele de limbă engleză. Totuşi, el pare caustic şi dornic să reteze vorbele interlocutorului. Deverill, dându-şi seama că Surov ştie engleză, spune „Slavă Domnului”, iar replica lui Surov este „Dumnezeu n-are nicio treabă cu asta”. Apoi, maiorul se rezumă la problema în sine, lăsându-le foarte clar voiajorilor să înţeleagă faptul că nu vor putea trece graniţa chiar atât de uşor. Toţi trebuie să aibă vize speciale de ieşire, eliberate de la comandamentul sovietic. Tensiunea se simte în biroul maiorului, căci majoritatea străinilor sunt revoltaţi de această întârziere. Cuplul de americani, dar şi sirianul ridică problema reluării cât mai rapide a călătoriei, dar maiorul este foarte concis: ori se întorc cu toţii în Budapesta, ori mai aşteaptă până ce vor putea primi autorizaţie de plecare. În acest timp, ei se pot caza la hotelul aflat vizavi de comandament. Se mai poate sesiza afecţiunea pe care o poartă ofiţerul rus copiilor. Deşi Flip şi Billy sunt americani (a nu se uita că acţiunea se petrece în timpul Războiului Rece, dintre SUA şi URSS), Surov nu pare să ţină cont de acest aspect, şi îi tratează cu simpatie, lăsându-i să se joace cu ştampila sa. Deodată se face linişte deplină în cameră, nimeni neîndrăznind să mai zică un cuvânt. Dar, o voce feminină, la fel de fermă ca şi cea a maiorului, răsună în încăpere. Nikolai Surov îşi îndreaptă, cu deosebit interes, privirea către încântătoarea şi adorabila damă engleză, care păşea cu deosebită graţie din spatele grupului, înaintând, cu precauţie, spre biroul lui. Este imposibil să nu remarcăm schimbarea mimicii acestuia, ochii scăpărându-i de pasiune; iar faţa i s-a luminat, de parcă ar fi văzut un înger. Frumoasa Diana i-a cucerit inima de la prima privire acestui demn reprezentat al masculinitaţii şi al autorităţii. Distincţia lui Lady Ashmore a schimbat complet atitudinea rigidă şi reţinută a maiorului rus, care ajunge chiar să îi zâmbească. Diana spune clar că ea va rămâne în oraş până ce se va lămuri situaţia. La auzul acestor cuvinte, maiorul pare că radiază de bucurie, complimentând-o pe doamnă. El îi spune că este foarte înţelept din partea ei să rămână. Diana simte atracţia irezistibilă pe care o exercită maiorul asupra ei, dându-şi seama, în sinea sa, că elanul pasionant de a veni spre el este, de fapt, chemarea iubirii, vocea inimii, ce a răsunat în subconştientul său. Scena este deosebit de interesantă şi neînchipuit de bine interpretată de magnificii Deborah Kerr şi Yul Brynner, ce sunt, realmente, făcuţi unul pentru celălalt. Momentul emoţional este perturbat de prezenţa celorlalţi inşi, care nu erau câtuşi de puţin interesaţi de marea dragoste de la prima vedere dintre maior şi baroneasă, ci de soarta călătoriei lor. Diana îi convinge pe ceilalţi să rămână la hotelul din apropiere, iar Surov le verifică paşapoartele. Astfel, ajungem să cunoaştem alte personaje importante ale acţiunii, cum ar fi domnul Simon Avron, originar din Rusia, actualmente profesor la Tel Aviv, familia von Rachlitz (tatăl, fost militar în Luftaffe, un domn dur şi impunător, ce pare să-l deteste pe rus, şi fiica sa, o femeie în toată firea, necăsătorită), iluzionistul Rosso (care e mai mult figurant în film). Un alt personaj-cheie este Jacques Fabbry, student francez şi luptător pentru eliberare. Între el şi maior are loc un schimb de replici acide. Şi, în sfârşit, ofiţerul ajunge, cu nerăbdare, la scumpa lui doamnă Ashmore. Prima lui remarcă este că poza ei de pe paşaport nu seamănă cu figura ei din realitate. Replica este atât de subtilă, încât poate avea dublu sens-fie de insultă, fie de compliment. Aluziile maiorului la intimitate şi la atracţia fizică faţă de Diana sunt evidente în momentul în care o întreabă de particularităţile ei, înscrise pe paşaport. Ea îi răspunde, politicos, că este vorba de un neg sau de o cicatrice. Replica lui ironică, spusă pe un ton oarecum serios (deşi privirea lui trădează clar interesul său faţă de secretele pe care le-ar ascunde trupul ei, sub haine), este: ”Sper că nu aveţi aşa ceva…”. Curiozitatea pe care o are Surov faţă de chipul şi de corpul Dianei par că ar intimida-o, însă ea dă dovadă că poate face faţă picanteriilor ofiţerului şi îi închide gura, dar îl lasă în continuare cu dorinţa, după ce îi spune că nu este nimic din ce ar putea interesa oficiul de paşapoarte (şi, implicit, nici pe el). Desigur, pentru a nu da impresia că a luat la control paşapoartele numai pentru a vedea poza marii sale iubiri, maiorul îl verifică şi pe Flemyng, căci paşaportul său era următorul după cel al Dianei. Se poate remarca faptul că ofiţerul este iritat de numeroasele pagini goale de pe paşaportul călătorului, însă, pentru moment, se abţine să facă vreun comentariu. Ceilalţi voiajori au scăpat de verificarea maiorului, care nu mai părea interesat de identitatea lor. Surov pune şi o întrebare capitală: ”Există vreun ungur printre dvs.?”, şi el primeşte răspuns că numai şoferul, fără să ştie că şi Flemyng este maghiar. Maiorul mai precizează că grupul de călători nu este arestat, însă că se află sub stricta lui supraveghere. Totodată, le mai cere să nu abuzeze de „ospitalitatea” lui, să nu îşi ia libertăţi necorespunzătoare. În sfârşit, oamenii ies, rând pe rând, din birou, îndreptându-se către hotel. Ei sunt însoţiţi de lct. Tulpin, trimis special la instrucţiunile maiorului, care cere ca cetăţenii străini să aibă parte de tot confortul. Apoi, Surov cheamă un subaltern ca să ia paşapoartele şi să le ducă la comandamentul din Gyor, pentru a fi avizate. În câteva secunde, uitându-se cu interes pe fereastră la o anumită persoană, maiorul se răzgândeşte brusc, cerând să fie lăsate deoparte paşapoartele. El nu ezită să le strângă pe toate şi să le pună în sertarul său, pe care îl şi încuie. Privirea lui lasă impresia nu numai a unui bărbat hotărât, ci şi a unui om inteligent, care se gândeşte deja la multe lucruri, ce ţin mai degrabă de ordin sentimental. Revenind la călători, aceştia sunt întâmpinaţi călduros de responsabilul hotelului „Steaua Roşie” (care se numea „Pannonia”, înainte de a fi naţionalizat de comunişti). Oamenii sunt separaţi pe categorii de vârstă şi de sexe. Copiii stau singuri într-o cameră, femeile, în alta, iar bărbaţii, care erau mai numeroşi, au nimerit în trei camere diferite. Cei mai pretenţioşi-Deverill, Flemyng, profesorul Avron şi Teklel Hafouli, au ales o cameră confortabilă. Jurnalistul îi observă din nou pe Diana şi pe Flemyng discutând în secret şi, curios din fire, se duce lângă ei pentru a afla mai multe amănunte. Flemyng intră cu bagajul său în cameră, iar Deverill o ia la întrebări pe baroneasă, atrăgându-i atenţia că prietenul ei este suspect şi că acest lucru ar putea pune în pericol vieţile a 14 oameni. Diana se eschivează, sugerând că nu ştie despre ce e vorba. În plus, este salvată la timp de întrebările suplimentare ale jurnalistului, după ce Francoise Hafouli, soţia sirianului, o cheamă în camera doamnelor, pentru a stabili unde vrea să doarmă. Diana alege sofaua în detrimentul patului înalt, care îi revine, astfel, lui Margie Rhinelander, americanca însărcinată. Aceasta se plânge de condiţiile proaste din hotel-apa murdară şi rece, lipsa telefoanelor, proasta organizare. După odihna binevenită, toată lumea coboară la restaurant, pentru a servi cina de la ora opt.
După o cină nereuşită, petrecută în compania ofiţerilor ruşi, după ce „au savurat” mâncarea tradiţională ungurească printre zgomotele insuportabile de afară, călătorii se duc la culcare în camerele lor nu prea comode, răpuşi de oboseala cauzată de numeroasele evenimente ale zilei. Cine ar fi crezut că la ora aceea târzie nu s-ar afla, fericiţi, la destinaţia dorită, ci într-un oraş maghiar sărac, măcinat de conflictele puternice dintre luptătorii pentru eliberare şi comuniştii atotstăpânitori? Din păcate pentru domnii Deverill, Avron şi Hafouli, nici noaptea nu le este favorabilă, căci nu se pot odihni din cauza delirului continuu în care se află Flemyng. Ei observă, miraţi, bandajul camaradului lor, din jurul umărului, şi trag concluzia că este un intrus. Flemyng scoate un ţipăt în maghiară, iar Lady Ashmore se trezeşte, speriată, din somn. Ea părăseşte discret încăperea, pentru a nu le trezi pe celelalte doamne, şi se apropie de camera lui Paul, pentru a afla ce s-a întâmplat. Putem remarca minunata cămaşă de noapte albă şi capotul bleu pe care le poartă Deborah Kerr, ea având, de altfel, un corp superb şi o statură impozantă. Şuşotirile celor din cameră se aud şi pe hol. Diana ascultă cum sirianul le spune celorlalţi doi domni că Flemyng nu este englez, ci ungur şi că a participat la revoluţie, a fost rănit, iar acum vrea să fugă din ţară. Hafouli ameninţă că îl va anunţa pe maior de cele întâmplate, de teamă să nu fie arestat. Deverill îi cere să coboare tonul, căci ar putea fi auzit. În ceea ce îl priveşte pe Avron, aflăm că acesta a trecut printr-o serie de întâmplări neplăcute şi că nu şi-ar dori să păţească ceva femeile şi copiii. Deodată, uşa se trânteşte, iar cei trei domni intră în alertă. Deverill le cere lui Hafouli şi lui Avron să se culce, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar el iese pe hol pentru a vedea dacă nu cumva i-a spionat cineva. Lady Ashmore e suficient de abilă încât să se ascundă pe după scară, astfel că Hugh Deverill nu o zăreşte. Însă curiozitatea ei de a afla detalii despre ceea ce s-a întâmplat o determină să se dea, oarecum, de gol, deoarece, coborând scările, îl urmează pe Deverill după câteva secunde. Ajuns în bucătărie, jurnalistul observă că încăperea era liniştită, căci toată lumea dormea la ora aceea. Sau, mai bine zis, o parte dintre persoanele cazate sau care lucrează la hotel. Diana intră şi ea în bucătărie şi se oferă să-i facă un ceai lui Deverill, care acceptă cu simpatie. Însă ea începe să-l întrebe de Flemyng, arătând de fapt că aceasta era chestiunea care cu adevărat o interesa. Deverill o ia chiar el la întrebări, cerându-i să nu mai disimuleze. Diana se vede nevoită să spună povestea ei şi a lui Paul. Astfel, aflăm că pe el îl cheamă, de fapt, Paul Kedes şi că este un mare biolog. Paul a venit la casa de la ţară a Dianei şi a soţului său, însoţit de un reputat profesor maghiar. Conversaţia lui Lady Ashmore şi a jurnalistului este întreruptă de trecerea fulgerătoare, pe cal, a maiorului Surov, care, după cum remarcă şi Deverill, nu petrece nici el o noapte prea liniştită. Jurnalistul chiar nuanţează replica, spunând : ”Se pare că nici maiorul nu poate să doarmă.” Diana îşi continuă povestirea, din care mai aflăm că ea a avut o scurtă relaţie cu Paul şi apoi s-au despărţit, ea plecând cu soţul ei la Nassau. Kedes s-a întors în Ungaria, unde a dus-o bine pentru un timp, dar a fost mai târziu arestat, fiind acuzat de spionaj. O parte din probe era o scrisoare pe care i-o trimisese unui prieten pentru a întreba de Diana. Kedes a fost torturat de serviciile secrete, fiindu-i smulse unghiile de la mâna dreaptă, ce nu s-a vindecat nici acum. El a fost eliberat cu 10 zile înainte şi a fost rănit la puţin timp într-o bătaie de stradă. De aceea Diana se simte atât de vinovată, pentru că o mare parte din necazurile lui Paul s-a datorat legăturii pe care el a vrut să o menţină cu ea, chiar şi de la distanţă, în pofida interceptărilor care erau făcute în timpul Războiului Rece. Diana îi mai spune lui Deverill că va face tot ce-i va sta în putinţă ca să-l ajute pe prietenul ei să se salveze.
Între timp, maiorul Surov îşi termină plimbarea neliniştită prin oraş. El îi salută pe subalternii săi, care ţineau o petrecere la popotă, ca între soldaţi. Maiorul, îmbrăcat cu un impecabil şi elegant pardesiu negru şi purtând pe cap o minunată tocă de blană neagră, urcă scările, parcă nerăbdător să ajungă la biroul său. Secvenţa este de o măiestrie inimaginabilă. Jocul de lumini şi umbre este spectaculos. Maiorul seamănă cu un crai ce îşi aşteaptă, emoţionat, iubita. Când e pe punctul de a intra în birou, aude un zgomot. Întorcând capul, este neplăcut surprins să o găsească într-un colţ pe Borbala. El îi spune să nu mai vină la comandament. Unguroaica îl incită pe maior, spunându-i că şi-a dat seama de atracţia irezistibilă dintre el şi englezoaica foarte frumoasă. Surov, copleşit de dorinţe şi de emoţii, este pe punctul de a răspunde sărutului pe care vrea să i-l dea Borbala, însă el se opreşte la timp. Revoltată, tânăra îl muşcă de palmă. Acest gest îl irită pe maior, care îi dă o palmă la fund şi o numeşte „vrăjitoare”. Ea trebuie să plece, astfel, neconsolată şi deziluzionată.
În scena următoare, călătorii se pregătesc pentru servirea cinei, căci este ora 20:00. Csepege intră, cu multă discreţie, în camera lui Flemyng, pe care Diana îl ajuta să se îmbrace. Csepege le spune că planul îşi urmează cursul normal, că Szabo Bacsi a aflat de eliberarea din arest a Dianei şi, astfel, vor putea fugi la noapte. Lady Ashmore şi Paul află că plecarea e stabilită pentru ora 21:00, atunci când se schimbă patrulele ruseşti. De asemenea, Csepege îi spune Dianei să coboare cât mai curând la restaurant, pentru a sta cât se poate de mult la cină, de aşa manieră încât să nu trezească suspiciuni. După câteva minute, când toţi voiajorii stau adunaţi la masă, intră maiorul Surov şi doi dintre camarazii săi. Ofiţerul pare binedispus, salutându-i pe călători şi chiar obligându-i pe subalternii lui să spună „Bună seara!” în engleză. Teklel Hafouli se încumetă să i se adreseze maiorului, însă elanul curajului său se pierde imediat ce maiorul îi cere imperativ să spună „Dobri vecer!”( „Bună seara!” în rusă). Sirianul rămâne fără cuvinte, sforţându-se să pronunţe corect cuvintele ruseşti. Putem remarca talentul maiorului în a se impune în faţa celor din jur prin autoritatea şi stricteţea cu care este înzestrat, printre alte virtuţi, un ofiţer. Surov se simte realmente confortabil, cerându-le chiar lăutarilor să cânte muzică populară. În momentele următoare îl vedem pe Yul Brynner mai expresiv ca niciodată. După ce se serveşte din votcă, în acompaniamentul muzicii sale de suflet, el se uită nostalgic în zare, fiind pe punctul de a vărsa câteva lacrimi în faţa străinilor. Replica sa, „Auzi un om plângând în întuneric şi dacă îl asculţi cu atenţie, ştii de ce plânge”, o impresionează profund pe Diana, care se uită compătimitor la el. Într-adevăr, acestea sunt câteva dintre momentele în care maiorul îşi dă jos masca de om dur şi dovedeşte o delicateţe sufletească, o sensibilitate mai profundă chiar decât a celor ce par mai blânzi. Maiorul critică, ironic, „legile caraghioase” din Rusia, dar subliniază că ruşii au înclinaţii muzicale, fiind un popor care trăieşte cu intensitate fiecare clipă de viaţă. Nikolai Surov propune un toast în cinstea muzicii de toate genurile, arătând, astfel, că este un mare iubitor al acestei arte. Un moment oarecum bizar este cel în care toată lumea închină paharele şi gustă din vin, mai puţin o persoană. Maiorul, ce stătea în picioare, parcă orchestrând cu măiestrie această minunată scenă, simte afrontul Dianei, care, în mod inexplicabil, se uita crispată în zare, fără ca nici măcar să ridice paharul sau privirea. Toţi călătorii, fără excepţie, se uitau miraţi la ea, iar momentul de veselie devine curând unul al tăcerii. Surov se uită la ea şi o îndeamnă, supărat, să bea. Diana duce paharul la gură şi îşi umezeşte doar buzele în vinul unguresc, având mimica unei femei sătule, ce depreciază sau, mai bine zis, nu dă doi bani pe acest moment considerat important de Surov. Maiorul, deşi dezamăgit că Lady Ashmore păstrează în continuare o răceală tipic englezească, nu renunţă aşa de uşor la această ocazie unică, pe care parcă ar fi gândit-o din timp. El îi cheamă pe cei doi tovarăşi ai lui să-l însoţească la fiecare doamnă în parte, rezervându-le o surpriză. Deverill încearcă să întrerupă această clipă de extaz a maiorului, întrebându-l când vor pleca odată din acest loc, însă replica pe care i-o dă Surov cu amuzament şi jovialitate este că mâine dimineaţă vor afla, căci acum sunt în afara orelor de lucru. Şi, astfel, începe frumoasa petrecere, cu şi mai mult spor, şi aceasta, datorită minunatului amfitrion rus (aşa cum a remarcat şi Deverill).
În momentele următoare, Yul Brynner ne încântă cu vocea sa. Intrepretând melodii tradiţionale ruseşti, el invită pe fiecare călătoare să servească un pahar de votcă. Prima persoană este Margie Rhinelander, care e impresionată de gestul galantului maior. Ea goleşte paharul cu alcool, deşi este însărcinată. Surov aprobă, bucuros, gestul americancei de a sparge paharul, lovindu-l de perete. Dornic să se dea în spectacol şi să atragă privirile tuturor, maiorul sparge între dinţi un pahar, rănindu-se la gură. El se uită cu îndrăzneală la Diana, care, conştientă de intenţiile adevărate ale maiorului, de grandomania şi de insistenţa sa, întoarce capul, după ce privise, copleşită de emoţie, acest moment de extaz al ofiţerului. După acest gest al lui Surov, prin care a vrut doar să îi atragă atenţia Dianei şi să-i arate amploarea pasiunii sale obsesive pentru ea, el se duce la franţuzoaică să o servească, după acelaşi ritual, cu alcool. Francoise dă pe gât băutura, în timp ce domnul Csepege o informează, cu discreţie, pe Lady Ashmore că a venit Szabo Bacsi şi că Flemyng va pleca în curând. Mimica Dianei începe să se schimbe treptat. Figura ei capătă o notă serioasă şi preocupată. Ea nu poate fi înveselită nici de maior, care, cu strălucire în ochi şi cu un zâmbet plin de satisfacţie, se îndreaptă cu paharul spre ea. Aşa cum cere şi cântecul, maiorul întreabă care este numele mic al englezoaicei (de parcă n-ar fi ştiut după ce a studiat de atâtea ori paşaportul ei), iar răspunsul nu întârzie să vină din partea lui Deverill. Observăm excelentul joc scenic al lui Deborah Kerr, ce este în mod vizibil revoltată şi nemulţumită de insistenţele maiorului. Deşi refuză politicos să se ridice, maiorul are acum şansa de a o atinge pentru prima oară. Într-un moment de exuberanţă, Surov o ia de braţ pe Lady Ashmore, forţând-o să-i facă plăcerea de a bea în timpul melodiei cântate de el. Diana face un schimb de priviri cu Csepege, aflând, prin semne, că totul decurge normal în privința plecării clandestine a lui Paul. Maiorul, probabil prea preocupat să întreţină bucuria acestor momente, nu este atent la comunicarea dintre englezoaică şi responsabilul hotelului.
Petrecerea continuă cu şi mai mult fast. (Există o serie de secvenţe tăiate din film, întrucât maiorul continuă să ofere băuturi domnilor, în vreme ce Diana pare tot mai îngrijorată. Există, de altfel, şi o poză din această scenă, ce a fost publicată în revista „Cinemonde” din 1958, şi în care Diana pare foarte încordată, iar maiorul o priveşte cu interes, dorindu-şi, parcă, să afle ce e în sufletul ei.) Majoritatea călătorilor încing o horă de toată frumuseţea, apoi fiecare îşi alege o parteneră pentru următoarele dansuri. Maiorul ar fi vrut nespus să o aleagă pe Diana, pe care o priveşte cu dorinţă. Dar, o alege pe Borbala, căci Lady Ashmore preferă să stea la masă şi să fumeze, deşi se simte jenată de avansurile subtile ale ofiţerului rus. Ea este preocupată şi de faptul că în 20 de minute, la ora 21:00, trebuie să plece şi ea la debarcader. În acest timp, Harold Rhinelander nu mai poate ţine pasul cu tinerii şi cu energicul maior, şi iese din horă, pentru a se odihni. Margie îl roagă să-i aducă un pahar cu apă, căci femeia gravidă se resimţea şi ea după o zi plină de evenimente. Harold se duce în bucătărie pentru apă şi este tratat cu multă amabilitate de bucătăreasă. El observă, însă, pe fereastră, cum Paul pleacă pe furiş cu Szabo Bacsi, cu complicitatea lui Csepege. Americanul este în mod vizibil foarte îngrijorat, pentru că îi este teamă de reacţia maiorului la aflarea acestei veşti. Harold se întoarce robotic în sufragerie, unde încă se dansa. Maiorul este foarte bine dispus, ceea ce nu se poate spune şi despre Diana, care este în mod evident foarte nervoasă. Harold observă mimica şi gesturile ei, în vreme ce Margie îşi dă seama că pe soţul său îl preocupă ceva. Ea îl întreabă ce a păţit, dar el nu vrea să-i spună nimic pentru moment. Euforia ce domină această aşa-zisă petrecere de adio a maiorului ascunde, în realitate, o tensiune extraordinară, care e pe punctul de a ieşi la suprafaţă. Lăutarii cântă o altă melodie şi fiecare îşi alege partenera de dans. Domnul Csepege intră din nou în sufragerie, servindu-i pe oaspeţi cu langoşi. Este, de fapt, un pretext, pentru că vine să o pună în gardă pe Diana îl legătură cu plecarea lui Flemyng. Ea poate părăsi hotelul în 10 minute. Apăsarea din sufletul Dianei, intensitatea emoţiilor ei o determină să îi adreseze câteva cuvinte lui Deverill. Lady Ashmore îi spune jurnalistului că va pleca pe lac, spre graniţă, cu barca, şi îi cere lui Hugh să îl anunţe pe maior de dispariţia ei şi a lui Flemyng peste o jumătate de oră. Deverill, care a pus-o la curent cu starea de spirit a celorlaţi călători deosebit de îngrijoraţi, îi spune că misiunea pe care ea şi-o asumă este foarte periculoasă şi că îi poate pune viaţa în pericol. Scenariul filmului este absolut fantastic! Exact când punea la cale ultimele detalii cu Deverill, pregătindu-se să plece, Diana (care observase anterior privirile ardente ale ofiţerului rus) este invitată la dans de maior. Ea simte că nu mai are răbdare şi refuză politicos, dar ferm invitaţia lui Surov, spunându-i că nu e o dansatoare prea bună. Dar nici maiorul nu pare să mai reziste valului de emoţii care îl copleşesc şi o trage de braţ pe distinsa baroneasă, ridicând-o cu forţa de pe scaun pentru a i se alătura. Firava Diana nu se poate împotrivi puterii şi energiei robustului ofiţer şi vine mai mult ameţită lângă el. Ea încearcă din nou să se eschiveze, spunându-i că dansurile populare i se par mult prea obositoare pentru ea. Vrea să plece, dar nu reuşeşte. Fără să o lase pe ea să decidă, maiorul dă ordin grupului de lăutari să interpreteze vals-un dans regal, distins, ca pentru o adevărată lady. Acest dans romantic are chiar mai multe avantaje decât dansurile populare, întrucât valsul presupune armonia dintre trupurile dansatorilor şi uniunea lor. Diana nu are altă alternativă decât să se supună capriciilor maiorului, însă ea este vizibil surprinsă de elanul de pasiune cu care Surov îi cuprinde mijlocul, strângând-o în braţe la nici o secundă de la începerea melodiei. Se vede pe figura maiorului un zâmbet de satisfacţie. În sfârşit o ţine în braţe şi o strânge la piept pe iubirea vieţii sale. Ceilalţi călători se împart în două grupuri. O parte care nu dansează şi care observă, cu uimire, pasiunea debordantă a maiorului pentru Diana, ce e vizibilă din felul în care dansează cu ea, şi celălalt grup, care dansează vals. Maiorul este trist să vadă că Diana nu îi împărtăşeşte aceeaşi stare de spirit, bucuria de a dansa. Ea îi spune că acesta nu este nici locul şi nici momentul potrivit pentru o petrecere. Maiorul o contrazice, afirmând că în tradiţia rusă se dau petreceri chiar şi când cineva moare. Diana îi dă acum o lovitură de pumnal, spunându-i că ei doi sunt foarte diferiţi. Surov, copleşit de această remarcă a ei, o strânge şi mai tare în braţe, iar obrazul Dianei se uneşte pentru câteva secunde cu cel al maiorului îndrăgostit. El îi spune că nu sunt diferiţi, însă Diana nu pare a aproba îndrăzneala şi impulsurile amoroase ale ofiţerului, forţându-l să îi dea drumul. Nici el nu se lasă mai prejos, continuând să danseze cu ea. Nikolai Surov îi cere Dianei Ashmore să nu se împotrivească, apoi îi spune, uitându-se profund îndrăgostit în ochii ei, că are senzaţia că se cunosc de o veşnicie, când, în realitate, se cunosc de atât de puţin timp. Maiorul îşi exprimă regretul că nu s-au cunoscut cu mai mult timp în urmă. Diana îi spune, rece, că amândoi vor supravieţui. Surov simte din nou un elan de pasiune şi dorinţă, strângând-o în braţe cu şi mai mare forţă. El îi spune, pe un ton dur, că nu este sigur de supravieţuirea amândurora, presimţind că nu pot trăi unul fără altul. În secunda următoare, dansul lor este întrerupt brusc, după ce se lovesc de un scaun. Diana este încordată, nu numai pentru că nu poate respira din cauza strânsorii maiorului, dar şi pentru că s-a lovit de scaun (deşi, după câte se pare, ofiţerul a protejat-o pe ea chiar la timp, lovindu-se el). Maiorul trânteşte la pământ scaunul intrus cu o deosebită violenţă, chiar în dreptul picioarelor lui Hugh Deverill. Jurnalistul se ridică în picioare, ridicând, totodată, şi scaunul, dar îi aruncă maiorului o privire îngrozită şi revoltată. Ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, ofiţerul rus continuă dansul pasionant, căruia Diana pare că nu-i mai poate face faţă. Surov o copleşeşte pe frumoasa femeie cu forţa braţelor sale, dorind, parcă, să o lase fără răsuflare. Diana pare că va leşina în braţele maiorului, fără a-şi mai putea stăpâni fiorii dragostei la atingerea lui, în timp ce Surov simte marea bucurie de a trăi clipe de neuitat alături de femeia iubită. Maiorul are un zâmbet de satisfacţie că a adus-o pe Lady Ashmore la capătul puterilor sale, căci ea nu poate face faţă energiei şi masculinitaţii ofiţerului. El pare să o ridice mai mult înspre trupul lui, dând impresia că vrea să o sărute. Diana îşi revine din delirul dragostei şi reuşeşte să îl înfrunte, spunându-i cu fermitate, dar şi cu dispreţ, că el este beat.Surov nu pare câtuşi de puţin impresionat de această remarcă, ba chiar mai mult, râde şi îi spune că se simte minunat. Csepege intră din nou în sală, atrăgându-i atenţia, cu discreţie, că e timpul să plece. Diana redevine serioasă şi preocupată. Ea se scuză în faţa maiorului şi îi cere permisiunea să se retragă, invocând oboseala. Surov, uitându-se la ceasul ce arăta ora 9 seara, nu vrea să-i dea crezare englezoaicei, pe care o strânge din nou cu putere la piept. Diana ridică tonul, rugându-l pentru a doua oară să îi dea drumul. Maiorul reacţionează furios şi îi spune, cu fermitate, că ea va pleca doar atunci când el va decide. Trupul Dianei are tendinţa să se desprindă de trupul maiorului. Secvenţa care urmează este cu adevărat memorabilă, apărând pe unele dintre afişele filmului. Maiorul cuprinde capul Dianei cu mâna şi i-l uneşte cu forţă de cel al său. Acest moment ilustrează pasiunea şi dorinţa maiorului de a o avea etern, cu orice preţ, pe Lady Ashmore, chiar împotriva voinţei acesteia. Diana, cuprinsă şi ea de furie, se eliberează cu forţă din strânsoarea maiorului. Ea fuge din braţele lui, împingându-l cu disperare şi revoltă.
Ea intră în fugă în camera lui Paul, de unde îşi ia geanta şi sacoul. Totodată, Diana pierde secunde preţioase în încercarea de a pune câteva perne în patul lui Flemyng, pentru a da impresia că el doarme (aceasta, în cazul în care vreunul din călători ar sesiza absenţa lui Flemyng şi ar raporta-o maiorului mai devreme decât fusese stabilit). După ce lasă toate lucrurile în ordine, Lady Ashmore părăseşte camera, dar la ieşire are parte de o surpriză. Diana este uimită de prezenţa maiorului Surov, care, intuind că ea s-a dus în camera lui Flemyng, o aşteaptă pe hol. Yul Brynner are un aer misterios şi un magnetism uluitor în această scenă. Vocea senzuală şi inconfundabilă a actorului conferă cuvintelor rostite de el o şi mai mare senzualitate, semnificaţie şi rezonanţă. El o întreabă fără menajamente pe Diana, uitându-se fix în ochii ei, dacă i-a dat sărutul de „Noapte bună!” lui Flemyng. Lady Ashmore nu-şi poate stăpâni, pentru câteva clipe, emoţia, şi încearcă să scape din mâinile maiorului. El însă nu îi permite să treacă şi îi cere să aştepte o clipă. După ce îşi aruncă ţigara, maiorul îi cere scuze pentru cele întâmplate jos, iar replica Dianei este că ea nu se aştepta la nimic. Lady Ashmore vrea din nou să plece, dar ofiţerul o împiedică, dorind să continue conversaţia. El dă o replică neaşteptată: ”Orice e permis la ultima întâlnire”, dându-i de înţeles baronesei că aşteaptă mai multe de la ea. Diana pare să nu fi înţeles semnificaţia cuvintelor maiorului, ce îi oferă un exemplu sugestiv, cel al oamenilor care se despart în gară printr-o îmbrăţişare şi un sărut. Replica lui Surov, „Aceasta este boala zilelor noastre. Oamenii fac cu mâna şi nimeni nu le răspunde”, poate fi considerată un veritabil aforism în stil shakespearian. Diana pare că a ajuns la limita răbdării şi îi cere voie maiorului să plece. Însă, în mod surprinzător, nici de această dată Surov nu vrea să o lase să treacă. Replica Dianei „Şi acum, dacă nu vă supăraţi…” este contrazisă de replica spusă cu furie de maior „Dar mă supăr!”. Astfel, putem înţelege că maiorul este nemulţumit de faptul că Diana încearcă să evite prezenţa lui şi că ea refuză să-i împărtăşească aceleaşi sentimente, în pofida aluziilor lui. Surov se năpusteşte asupra lui Lady Ashmore ca un amorezat neîndurător. Diana nu are pe unde să scape, rămânând prizonieră în braţele lui, pe holul obscur. După ce îi spune o altă replică semnificativă, „Acum, cel puţin, ştii ce înseamnă să fii prinsă.”, maiorul se apleacă asupra ei, dorind să o sărute pasional. Diana este copleşită de emoţie. Ea îl imploră din priviri şi îl roagă prin vorbe pe maior să îi dea drumul. Pentru câteva secunde, actorii Deborah Kerr şi Yul Brynner rămân în ipostaza de a se privi intens. Filmul pare să explodeze în faţa excepţionalei chimii şi al extraordinarului magnetism dintre cei doi, care ne oferă una dintre cele mai frumoase şi mai pasionale scene de dragoste din întreaga cinematografie. În sfârşit, simţind teama baronesei, maiorul îi dă drumul, spunându-i să nu-i fie frică, pentru că nu o va atinge. Aceste cuvinte sunt rostite de el cu mult regret. El pleacă, încet, de lângă coloanele între care a prins-o pe Diana, înaintând spre fereastră. Surov priveşte, cu tristeţe, graniţa austro-ungară. El filozofează asupra situaţiei politice actuale, remarcând că teritoriile au fost împărţite ca un măr putrezit (o comparaţie metaforică, ce evidenţiază talentul poetic al maiorului) şi că uscatul şi apa arată la fel pe ambele părţi. Lady Ashmore încearcă din nou să plece, deşi acum pare că i-ar veni să plângă după scena sentimentală trăită cu câteva clipe în urmă. Maiorul stătea cu spatele, uitându-se pe fereastră în zare, şi o întreabă dacă mai este acolo. Surov îi cere să nu mai fie atât de nefericită pentru că ea va pleca în curând, chiar prea curând din punctul lui de vedere. Maiorul dă dovadă de generozitate şi de gentileţe, oferindu-i drept cadou de despărţire pistolul lui Flemyng. El îi dă de înţeles că e puţin probabil să se revadă. La final, îi cere scuze că nu are flori să-i ofere, întrucât este luna noiembrie, apoi îşi ia rămas-bun de la ea, coborând scările cu paşi fermi. Diana vede cum silueta impunătorului maior dispare în umbră, apoi, fără să mai stea pe gânduri, ia pistolul. După un moment de ezitare, Lady Ashmore pleacă şi ea, înfruntându-şi propriul destin.
În scena următoare, o vedem pe Diana coborând în grabă scările hotelului. Ea este în întârziere, deoarece, dacă nu ar fi reţinut-o maiorul atât de mult timp, ea ar fi fost deja în barcă, alături de Flemyng. Lady Ashmore este precaută şi se uită în toate părţile, de teamă ca nu cumva cineva s-o vadă. În plus, oraşul este împânzit de patrulele de ruşi, care păzeau fiecare stradă. Totuşi, Diana îşi ia inima în dinţi la miez de noapte şi se strecoară printre clădiri, se chinuieşte să traverseze străzi întortocheate, cu gândul că îl va ajuta pe Paul şi că vor reuşi, în cele din umră, să ajungă cu bine la graniţă. Dar ea nu ştie că cineva o privea din umbră, ascunsă după zidul hotelului. Este Borbala, spioana lui Surov şi, poate, cel mai mare duşman al lui Lady Ashmore (pentru că Borbala îl iubea pe maior, iar Surov, spre marele ei regret, a respins-o, fiind îndrăgostit de Diana). Tensiunea filmului se măreşte cu fiecare secundă. Diana ajunge la barcă, spre uşurarea lui Paul, care i-a atras atenţia că a întârziat foarte mult. Baroneasa, fără să ofere alte explicaţii, îi spune doar că nu a putut pleca mai devreme. Acum începe hazardul călătoriei. Szabo Bacsi îi duce cu barca pe Diana şi pe Flemyng pe lac, iar ei, la rândul lor, sunt purtaţi de destin în această călătorie din în ce în mai palpitantă şi mai periculoasă. Drumul este greu, afară fiind foarte frig. În plus, se schimbă patrulele, ceea ce îl determină pe barcagiu să se oprească pentru câteva clipe. Diana şi Paul îl roagă pe nenea Szabo să se grăbească, întrucât nu mai au mult timp la dispoziţie. Situaţia devine cu adevărat explozivă, întrucât, din depărtare, se aude galopul unui cal. După câteva secunde, îl vedem pe maiorul Surov, mai furios ca niciodată, gonind calul în căutarea fugarilor. Urmează una dintre cele mai memorabile scene din istoria cinematografiei. Maiorul rus este îndrăgostitul trădat, capabil de orice pentru a se răzbuna, în vreme ce amanţii din barcă tremură de frică, la vederea lui. Dacă până nu demult ar fi putut scăpa, acum Diana îşi dă seama că maiorul este mult prea inteligent, dar şi mult prea gelos pentru a o lăsa să scape cu bine din această călătorie. Întunericul nopţii, precum şi stufărişul din lac îl împiedică pe maior să-i vadă pe cei trei. El se duce, fără să stea pe gânduri, la turnul de control şi dă ordin să fie îndreptate reflectoarele către lac. Diana este disperată. Încearcă sub toate formele să fugă cu barca, dar acum este prea târziu. O voce dură, tăioasă, plină de furie strigă la ei „ Sunteţi acolo! V-am văzut! Opriţi-vă!”. Lady Ashmore este pe punctul de a izbucni în lacrimi, dar ea are puterea de a lua în mâini vela şi de a vâsli, din moment ce Szabo Bacsi refuză să mai continue drumul. Chiar în acea clipă, maiorul Surov dă ordin, fără milă, soldaţilor ruşi să tragă cu mitralierele şi cu puştile în oamenii din barcă. În aceste momente, filmul capătă tensiunea maximă, paroxistică. Diana este la un pas de moarte. Stă în puterea maiorului de a o omorî. Paul, văzând că luntraşul a murit în timpul asaltului gloanţelor, cere să se înceteze focul, întrucât ei se vor preda. Barca e adusă la liman. Maiorul, la vederea Dianei în barcă, alături de Flemyng, cu greu îşi poate stăpâni nervii. El dă ordin ca cei doi să fie arestaţi, în pofida încercărilor lui Paul de a-l convinge pe Surov că Diana nu are nicio vină. Soldaţii ruşi o înşfacă pe firava Lady Ashmore, iar Flemyng încearcă să o salveze, dându-i un pumn unuia dintre ei. Din nefericire, Paul l-a lovit pe rus cu mâna bolnavă, ceea ce îl face să scoată strigăte de durere. Scena este cu adevărat dramatică. Diana, cu ochii în lacrimi, cere să i se dea drumul, pentru a sta alături de Flemyng. Pe maior nu îl interesează câtuşi de puţin moartea barcagiului (raportată de unul dintre soldaţi), ci soarta celor doi amanţi. Surov dă noi ordine în momentul în care Diana (care era mult mai înaltă decât soldaţii ruşi) se desprinde din strânsoarea lor şi fuge spre Flemyng. Orgoliul rănit al ofiţerului rus îl determină să ordone ca în cazul în care Diana sau Paul opun rezistenţă, să fie împuşcaţi. Cu ochii în lacrimi şi cu ultimele puteri, Lady Ashmore strigă la maior, adresându-i vorbe grele şi chiar blestemându-l (spune că el merită să sfârşească împuşcat de unguri). La auzul acestor cuvinte spuse cu atât de multă ură din gura iubirii vieţii sale, maiorul nu mai rezistă şi o ia la goană cu calul, lăsând-o în urmă pe Diana, alături de soldaţii care o escortau
Furia de necontrolat a ofiţerului rus nu îi scuteşte nici pe ceilalţi călători care, bieţii de ei, nu aveau nicio vină, însă vor trebui să plătească, la rândul lor, consecinţele tumultoasei poveşti de dragoste dintre maior şi baroneasă. Un grup de soldaţi ruşi intră în hotelul unde sunt cazaţi călătorii. Aceştia intră în panică în momentul în care află că sunt arestaţi şi că nu au voie să părăsească incinta clădirii. Fiecare se retrage, preocupat, în camera sa. Fiica lui von Rachlitz are o problemă cu unul din soldaţii ruşi care o bruschează, spre furia tatălui său. Deverill îi cere sergentului să fie lăsată în pace fata, ce se află încă în stare de şoc. Margie Rhinelander, care stătea în dormitorul său, odihnindu-se, iese pe hol să vadă ce se întâmplă. Soţul ei îi cere să se întoarcă în cameră. Situaţia este deosebit de gravă. Toţi călătorii fac o reuniune în camera doamnelor, în care discută despre soarta lor şi despre vina lui Lady Ashmore şi a lui Flemyng în această situaţie de criză. Între timp, maiorul Surov îi înmânează unuia dintre subalternii săi paşapoartele, pentru a fi duse la comandament. Surov îşi ia, mânios, o ţigară din portţigaret şi îl cheamă pe un alt subaltern să bată la maşină raportul de constatare pentru Diana şi Flemyng, ce poate echivala cu o cerere de arestare a acestora. Mai apoi, maiorul deschide una din uşile imense ale biroului său, iar Diana vine într-un suflet către el, întrebând dacă îl poate vedea pe Flemyng. Surov este tranşant şi îi spune ferm că nu se poate. Lady Ashmore încearcă să îi ofere explicaţii maiorului, dar acesta pare că vrea să o ignore. În continuare, urmărim scena interogatoriului. Un ofiţer de la comandamentul din Gyor va decide soarta călătorilor. Toată lumea este strânsă în jurul mesei din sufragerie, unde stătea aşezat pe scaun, cu un uriaş sandviş în mână, căpitanul Ornikidze. Diana Ashmore păşeşte cu greu în cameră, slăbită, supărată şi chiar resemnată. Căpitanul îi pune întrebări punctuale despre Flemyng-dacă e prietena lui şi dacă el e englez. La ambele întrebări Diana răspunde afirmativ, dar, în acelaşi timp, comunică din priviri cu maiorul Surov, care stătea în picioare, lângă Ornikidze, şi se uita atent la ea. În momentul în care ofiţerul rus îi spune Dianei că paşaportul lui Flemyng e fals, ea simte că se va prăbuşi. Maiorul, vizibil preocupat pentru starea ei, cere să-i fie adus un scaun. Dar Lady Ashmore pare că vrea să-şi păstreze demnitatea până la capăt. Deşi mulţumeşte pentru scaunul adus de un soldat rus, ea nu se aşază, acesta fiind un afront adus nu numai maiorului, ci şi comuniştilor ruşi. Deverill îşi ia în serios rolul de purtător de cuvânt şi îi ia apărarea Dianei, spunând că paşaportul lui Flemyng nu este fals, ci a fost eliberat de curând de către legaţia britanică, întrucât el îşi pierduse vechiul paşaport. Hugh Deverill vine cu ameninţări, cerând eliberarea imediată a tuturor călătorilor şi încetarea acestei situaţii tensionate, căci, în caz contrar, el, în calitate de reprezentant al presei, va crea un scandal de proporţii, astfel încât toată lumea ar afla de abuzurile comuniştilor ruşi. Ornikidze, total neimpresionat de vorbele dure ale jurnalistului, conchide prin a spune, în rusă, depreciativ (iar Surov traduce în engleză), că toată lumea va pleca mâine dimineaţă, la ora 9, la Budapesta. Următorul care este supus interogatoriului e chiar persoana-cheie: Flemyng. El se află la comandamentul din apropierea hotelului şi este examinat, într-o sală întunecoasă, situată, pare-se, la subsol, de un medic. După ce refuză să dea orice declarație, Flemyng este supus unei intervenţii chirurgicale mai mult improvizate, căci nu sunt condiţii normale în această încăpere, pentru a i se scoate glonţul. Mai apoi, deși era trecut mult de miezul nopții, toți călătorii fac o reuniune în camera de hotel, cerându-i Dianei să îi satisfacă plăcerile maiorului. Baroneasa trebuie să se resemneze și acceptă să îl vadă pe maior, care tocmai trecuse printr-un atentat la viața sa, pus la cale de unguri. Calul maiorului, grav rănit, este împușcat, iar Surov este copleșit de tristețe. În prezența Dianei, care venise să îl vadă, maiorul începe şirul confesiunilor dureroase. El îi spune că nu se poate ajuta nici pe sine însuşi, că a fost un soldat bun, un luptător devotat, totul având un rost, până în clipa venirii ei. Diana i-a schimbat sensul vieţii, i-a răscolit sufletul cu marea iubire şi cu pasiunea debordantă pe care i-o poartă din prima clipă în care s-au întâlnit. Ofiţerul spune că s-a amăgit în încercarea de a căuta adevărul, când, de fapt, numai pe Diana a dorit-o. „Pe tine te-am dorit! Asta e tot ce mi-am dorit!” sunt cuvinte spuse de Surov cu multă patimă, dar şi furie. Maiorul îi spune că seară de seară visa, ca un școlar, că ea va veni la el în cameră și că o va ține strâns în brațe. Dar realitatea spusă de Diana este cu totul alta. Ea venise, de fapt, pentru salvarea prietenilor ei. Maiorul este surprins și îi spune că l-a mințit în tot acest timp. Astfel, maiorul consideră că totul a început din prima zi în care baroneasa a venit în oraş, deoarece prima oară când el s-a uitat la ea, Diana a întors capul, nedorind să se lasă copleşită de atracţia irezistibilă pe care o simte faţă de ofiţer (această scenă a fost tăiată din film şi face parte din seria de secvenţe în care toţi călătorii aşteaptă, pe holul comandamentului din Mosan, să fie primiţi de maiorul rus). A doua minciună este, în opinia lui Surov, replica pe care i-a dat-o Diana cu o seară mai înainte, la cină, când i-a spus că lumea îl urăşte pe el. Maiorul consideră că, de fapt, Lady Ashmore a vorbit din punctul ei de vedere, exprimându-şi propria opinie negativă cu privire la persoana lui. A treia minciună este fuga Dianei cu Flemyng, din această noapte. Cuprins de satisfacţie şi de o emoţie necontrolată, maiorul îi spune englezoaicei că ea a vrut să fugă de el, şi nu neapărat pentru binele lui Paul. Diana refuză să accepte aceste minciuni transformate magistral în adevăruri de neclintit de către magnificul maior care, acum, ajunge la piesa de rezistenţă a discursului său. El îi spune că minciuna din această seară este cea mai teribilă, întrecându-le pe toate. Surov susţine, în mod convingător, că Diana nu a venit pentru ceilalţi, ci pentru că în fiecare noapte dorea să traverseze strada şi să vină la el. După ce îi adresează aceste cuvinte răscolitoare, maiorul o sărută pasional pe Diana, fără ca aceasta să se mai poată împotrivi. Dar, după acest moment de dragoste supremă, amândoi sunt conștienți că nu pot rămâne împreună, așa că el o eliberează de orice obligație, lăsând-o să plece. După o noapte albă, zbuciumată, călătorii îşi fac bagajele, a doua zi, şi se urcă în autobuz, mai devreme decât fusese programat. Ei se întreabă de ce a fost schimbată ora plecării, dar nu primesc niciun răspuns din partea subalternilor lui Surov. Diana intră ultima în autocar, sub privirile tuturor, aşezându-se pe ultimul loc din maşină. Faima, prestigiul şi demnitatea baronesei engleze au fost serios şifonate pe parcursul acestei călătorii agitate. Nu a mai rămas nimic din acea doamnă cu aere de superioritate, care impunea respectul tuturor. Acum era tristă, nefericită, gândindu-se, poate, la sărutul pe care i l-a dat maiorului noaptea trecută şi la faptul că îl va părăsi. Soarta lui Paul este un alt motiv de îngrijorare pentru Diana, căci el nu se urcă alături de ceilalţi în autocar. Călătorii îşi iau rămas-bun de la prietenii lor din hotel, domnul Csepege şi ceilalţi angajaţi, ce regretau nespus plecarea unor asemenea oaspeţi de seamă şi pierderea unor clienţi foarte valoroşi. Dar, aşa este viaţa, totul trebuie să continue mai departe. Borbala iese, într-un final, afară, pentru a se convinge că a plecat definitiv Diana Ashmore, femeia care i-a furat inima ofiţerului Surov. În clipele următoare, vedem o maşină de teren militară, care străbătea, în goană, străzile ticsite de tancuri şi de soldaţi comunişti. Călătorii din autocar sunt intrigaţi de faptul că ruta pe care merge şoferul, la ordinele militarilor ruşi, nu este aceeaşi cu cea pe care au venit. După câteva momente, ne dăm seama că au fost aduşi cu toţii în apropierea graniţei austro-ungare. În mod incredibil, soldaţii ruşi, care îi escortau pe străini, le cer acestora să se grăbească să-şi ia bagajele şi să treacă graniţa. Oamenilor nu le vine să creadă ceea ce se întâmplă, dar nu mai au timp să găsească o explicaţie la toate acestea. Ei sunt în sfârşit liberi, deoarece se pot duce, fără nicio problemă, pe tărâm austriac. Soldaţii îi roagă să treacă repede podul care făcea legătura dintre cele două ţări atât de diferite. Lady Ashmore şi Hugh Deverill rămân lângă autobuz. De fapt, el stă alături de Diana pentru a-i ţine companie, căci ea este foarte nefericită şi deziluzionată. Aşa cum remarcă şi jurnalistul, toţi călătorii vor uita, în câteva luni, experienţele trăite în Ungaria comunistă, în pofida unei călătorii pasionante, pline de evenimente. Chipul Dianei se înseninează dintr-o dată, după ce Deverill îi arată cum vine în goană, din depărtare, nimeni altul decât Paul. Lady Ashmore, fără să mai stea pe gânduri, se aruncă în braţele iubitului său prieten, copleşită de bucurie şi de un soi de emoţii foarte plăcute. Deverill o strigă, din depărtare, pe Diana, îndemnând-o să treacă şi ea podul. Mai trebuie menţionat faptul că Paul a ieşit din jeep-ul militar ce a mers în urma, apoi înaintea autocarului, încă de la plecarea din Mosan. De fapt, era maşina lui Surov, pe care îl şi vedem în momentele următoare, dând instrucţiuni, pe un ton de comandă, subalternilor săi (care i-au ajutat pe străini să treacă graniţa în siguranţă). Diana îi aude vocea inconfundabilă şi se îndreaptă spre el, alături de Paul, cu imensă bucurie. Maiorul, îmbrăcat elegant, ca de obicei, le spune Dianei şi lui Paul să se grăbească. Lady Ashmore se duce la maior cu sufletul plin de satisfacţie şi de recunoştinţă, dorind să îi mulţumească pentru admirabilul său gest. „Aş dori să ştiu cum ţi-as putea mulţumi…”, spune Diana. „Te rog, nu…Nu am făcut-o pentru tine sau pentru el, ci pentru că a trebuit să o fac. Altfel, nu aş mai fi putut dormi liniştit”, îi răspunde maiorul. Într-adevăr, după momentul de dragoste de acum câteva ore, Surov a simţit, cu siguranţă, mustrări de conştiinţă, el dându-şi seama că numai în puterea lui stătea ca toată lumea să fie fericită, desigur, mai puţin el. Diana îl priveşte cu dor şi îl întreabă ce se va petrece cu el de acum încolo. Maiorul nu îi răspunde, pentru a nu o impresiona. Cu siguranţă va fi pedepsit aspru de autorităţile ruse şi va fi acuzat de trădare, pentru că a ajutat un grup de străini să treacă ilegal graniţa. Surov nu îi mai poate spune în aceste momente nimic Dianei, decât să îi ceară să se grăbească, pentru că în curând va trece prin zonă o patrulă de militari sovietici. Clipele următoare sunt de neuitat, atât pentru cei doi protagonişti, cât şi pentru noi, cinefilii, întrucât nu ne mai putem stăpâni lacrimile. Melodia lui Georges Auric şi schimbul de priviri emoţionant şi deosebit de semnificativ dintre Deborah Kerr şi Yul Brynner ne copleşesc de tristeţe şi, în acelaşi timp, de bucurie. Cei doi actori se privesc îndelung, profund, cu regret, căci ei ştiu că este pentru ultima oară când se vor mai vedea. Diana îşi ia inima în dinţi şi îi spune prima adio maiorului, dar pe un ton ce scoate în evidenţă puternica emoţie şi marea dragoste pe care ea i-o poartă ofiţerului. La rândul său, maiorul, care, parcă, nu-şi poate controla nici el emoţiile, îi spune un adio sfâşietor marii sale iubiri. După alte câteva clipe în care se sărută din priviri, cei doi mari îndrăgostiţi, cele două suflete pereche se despart pentru totdeauna. Diana merge înainte, însoţită de privirea fericită a maiorului, care ne dă de înţeles că este satisfăcut de faptul că a putut să o ajute. În fine, Paul îşi ia rămas-bun de la maior cu o strângere de mână, prin care Surov pare că i-ar transmite întreaga sa energie acestui om ce o va avea mereu alături pe Diana. Paul i se alătură Dianei şi pornesc, împreună, spre graniţa la care îşi doreau atât de mult să ajungă în urmă cu o zi. Maiorul pare să aştepte ceva în maşina lui. Îşi aprinde ultima ţigară şi se gândeşte, câteva minute, la despărţirea de Diana. Între timp, austriecii îi ajută pe cei doi străini să treacă graniţa, ajungând într-un loc în care toată lumea este civilizată, înţelegătoare, liniştită şi amabilă. Responsabilul frontierei spune o replică semnificativă: „Am auzit că aţi avut o călătorie neplăcută, dar acum totul s-a terminat”.
Harold Rhinelander este recunoscător că au scăpat teferi şi, aşa cum spune şi el, „Totul e bine când se termină cu bine.”. Dar nu totul este atât de bine. Diana şi maiorul Surov simt că ceva se va întâmpla în curând. Şi, într-adevăr, după ce maiorul îşi aruncă ţigara, deziluzionat şi parcă sătul de viaţă, se urcă în jeep-ul său. Nici măcar nu mai are timp să respire. O serie de patru gloanţe străpung parbrizul. Maiorul nu mai are nicio scăpare, având trupul ciuruit de gloanţe. Diana întoarce capul, îngrijorată, spre locul în care se afla maiorul şi îşi dă seama, cu profund regret, ceea ce se întâmplase. Emoţionanta scenă atinge paroxismul în momentul în care îl vedem pe maior căzând, cu trupul lipsit de viaţă, pe scaunul pasagerului, aflat lângă şofer. Numai mâna a ieşit din maşină, în rest, tot trupul său stă întins pe bancheta din faţă. Nikolai Surov a murit cu imaginea Dianei în suflet şi în minte. Viaţa lui oricum nu mai conta fără marea lui iubire, care i-a frânt inima şi i-a adus, în final, moartea. Dar, desigur, nu trebuie blamată biata Lady Ashmore, căci, în secundele următoare, ne dăm seama că maiorul a fost împuşcat de Eva şi de un alt maghiar revoluţionar, amândoi stând ascunşi în stufărişul de pe lac. Acum, cei doi au simţit suprema satisfacţie că au terminat cu viaţa omului pe care l-au urât cel mai mult, şi, pentru a se asigura că el nu se va mai ridica niciodată, că nu va mai simţi vreodată suflul vieţii, l-au împuşcat de mai multe ori. În definitiv şi în fond, maiorul este unica victimă din tot acest scenariu. El a plătit un preţ prea scump pentru greşelile sale, murind, ca un condamnat executat fără milă.
Filmul „Călătoria” se încheie cu imaginea distanţată a jeep-ului în care se afla, fără suflare, frumosul şi minunatul maior Surov. Nimeni nu va uita această călătorie, care a schimbat în mod radical şi dramatic destinele unor oameni provenind din diverse colţuri ale lumii. Desigur, cei mai marcaţi în urma acestei experienţe au fost Diana şi, în special, maiorul Surov (care, deşi a presimţit că nu va putea trăi fără ea, nu şi-ar fi închipuit că ar sfârşi împuşcat de cei mai mari duşmani ai săi.).
Înainte de încheiere
Filmul este o excepţională lecţie de viaţă, o realizare magnifică, o capodoperă cinematografică, ce are mutiple calităţi, multiple trăsături compoziţionale extrem de valoroase. Această peliculă îţi rămâne adânc întipărită în minte şi în suflet, determinându-i pe cinefili să o revadă la nesfârşit. Cu fiecare vizionare, se descoperă noi caracteristici, noi trăsături minunate, care ne copleşesc, ne impresionează, ne fac să visăm, să reflectăm, să tragem concluzii dintre cele mai diverse. În fond, „Călătoria” este povestea unei iubiri imposibile dintre doi oameni minunaţi, uniţi de destin, şi despărţiţi de conjunctura malefică, ce reiese din problemele politice fundamentale ale anilor `50-Războiul Rece şi, desigur, Revoluţia din Ungaria. Filmul este o frescă a societăţii ungare, măcinate de comunism, o doctrină politică ce a mutilat fizic şi moral atât de mulţi oameni nevinovaţi, şi împotriva căreia s-a luptat până la sfârşit. Şi, lucrul cel mai important, pelicula îi reuneşte pentru a doua oară pe minunaţii Deborah Kerr şi Yul Brynner, care s-au iubit, s-au sărutat şi s-au dorit (la fel sau chiar mai mult decât în „Eu şi Regele”) în acest superb film de dragoste, ce a marcat generaţii întregi de cinefili din toată lumea, în glorioasele momente de acum 50 de ani, când capodopera şi-a făcut spectaculoasa apariţie pe marele şi, ulterior, pe micul ecran. „Călătoria” este un film aproape perfect, ce ar fi meritat numeroase premii cinematografice, începând cu cel pentru cel mai bun actor-Yul Brynner (care a jucat magistral, perfect, rolul maiorului Surov), şi terminând cu premiul pentru cea mai bună coloană sonoră. Desigur, nu trebuie uitate interpretările impresionante ale lui Deborah Kerr şi ale actorilor secundari, scenariul excelent şi regia magistrală a lui Anatole Litvak. Toate alcătuiesc un film memorabil, splendid, o peliculă clasică ce va rămâne mereu o piesă valoroasă în cinematografia mondială, o creaţie artistică reprezentativă pentru ultima decadă a epocii de aur hollywoodiene.
Filmul a avut premiera la Radio City Music Hall, la New York, pe 19 februarie 1959, iar la televizor a apărut pentru prima oară pe canalul NBC, în 1963. În străinătate, a apărut după cum urmează:
Suedia-23 martie 1959
Germania de Vest-27 martie 1959
Finlanda-1 mai 1959
Danemarca-18 iulie 1960
Ungaria-28 octombrie 2001
În plus, „Călătoria” lui Anatole Litvak a fost foarte mediatizată în ziarele şi revistele de cinema ale acelor vremuri, fiind considerată una dintre peliculele cu cea mai complexă distribuţie din istorie, cu actori de toate naţionalităţile. De asemenea, sărutul dintre Yul Brynner şi Deborah Kerr este considerat ca fiind similar cu săruturile unice din „Pe aripile vântului”, dintre Clark Gable şi Vivien Leigh.
Încheiere
În concluzie, „Călătoria” reprezintă filmul fetiş, pe care îţi doreşti, ca cinefil, să îl revezi la nesfârşit, cu fiecare vizionare având şansa de a găsi noi calităţi, noi trăsături fermecătoare şi captivante, evidenţiate cu atât de mult talent, şi cu o perfecţiune ce întrece multe pelicule valoroase ale Hollywoodului de aur.
