14 Wednesday Oct 2015
Posted in Articles
I invite you all to read my academic article on German Expressionism and The Cabinet of Dr. Caligari. https://www.academia.edu/16766145/German_Expressionism_in_Cinema._The_Cabinet_of_Dr._Caligari_1919_in_Cinematographic_Art_and_Documentation_Journal_of_cinematographic_studies_Nr._12_16_._New_Series._2015
03 Friday May 2013
This is an article that I wrote several weeks ago and that was published by Angie Schaffer, owner of the website http://www.thelittlejazzbaby.com/. Now I consider it as part of my tribute to Connie on the occasion of his 70th death anniversary.
Conrad Veidt (a.k.a. Connie) is, to me, the greatest German actor of all time – if not the greatest actor in the world! He is considered the Prince of the silent German cinema, but he did make several motion pictures around the world, too, in such countries like Great Britain, France, Italy and the USA. This year we celebrated Connie’s 120th birthday, and on April 3 we will remember, with deep sorrow, the difficult moment when he left us for good, 70 years ago. But his remarkable work is his legacy, despite the fact that half of his films are no longer available – at least not to the general public. Connie made 120 films throughout his long career, starting from the late 1910s, and ending in the beginning of the 1940s. 12 of them were made in Hollywood, including 4 silent films. As a great fan and collector of Conrad Veidt for several years, I managed to get over 55 of his splendid works of art and also some unique documentaries. Throughout his extensive career, he appeared in numerous memorable film roles, especially in the silent productions. One of them is the somnabulist Cesare, from the Expressionist masterpiece “The Cabinet of Dr. Caligari” (1919/20). The enduring popularity of this film in each and every civilised corner of the world reflects the capacity of Conrad to attract the audiences even in modern times. “No matter what roles I play, I can’t get Caligari out of my system”, he used to say. Connie’s portrayal of Cesare is frightening, mesmerizing and stupendous at the same time. He controls all the scenes he is in, being close to or even better than Caligari himself, his master, played by Werner Krauss. Conrad is a very attractive and fascinating sinister character. He excels in such roles like Caligari’s Cesare, but also as another Cesare, even more cruel and dangerous: Cesare Borgia. In the film “Lucrezia Borgia” (1922), his performance is outstanding, as he overshadows the rest of the cast. Only Albert Bassermann stands up to Connie’s talent, playing the role of his father, Pope Alexander VI. The famous curse scene is one of the best scenes I’ve ever seen in a silent production. Another kind of role that I enjoyed seeing Conrad in is the doppelgänger type, like in “The Student of Prague” (1926), which is his best silent film to me. The brothers he played in “Die Brüder Schellenberg” is another piece of artistry so brilliant because of Connie. It’s unimaginable to think of someone else than Conrad Veidt who could perform two different characters so well at the same time. The good and the bad brother or image in fact reflect the dual nature of Conrad’s own personality, just the way he wrote about himself in an article called “Ist er gut? Ist er böse?”. What is interesting and important to point out is the fact that Connie is so good at being bad. For instance, his portrayal of Ivan the Terrible in the masterpiece “Waxworks” (1924) was so great, that it earned him a contract in Hollywood, where he would make one of his most iconic films, “The Man Who Laughs” (1928). It is well known that his laughing face, his grin in the film was the source of inspiration for the Joker character from Batman. Gwynplaine, close to Cesare from Caligari, is the best remembered role of Conrad in his silent film career.
I also enjoyed immensely his performance as the evil magician torn between love and revenge, in the Hollywood production of “The Last Performance” (1929), his last film in America before the talkies came in and he returned to Germany. I want to mention here that a remarkable trait of Conrad’s personality and interpretation of the character is his vulnerability. He could never be completely good or bad. He becomes a ruthless man, a villain owing to a psychological distress or inner disturbance: an unshared love, an unfortunate life, a deep frustration, a denial of the world in which he was born etc. His character becomes bad – really bad, I might say – when he doesn’t get what he really wants – most of the times the girl of his dreams, who either rejects him or simply doesn’t care about him. Physically, Conrad was a commanding presence. He was very tall (1.91 m) and had the most magnetic and piercing blue eyes. His hands (just like his voice) were one of his numerous assets, and we could see how wonderfully he conveys all sorts of emotions through them – anger, love, hate, despair, uselessness – in “The Hands of Orlac” (1924), a horrifying thriller, but a gem of a film. Conrad’s large, bulging veins on the forehead and temples also contributed to his lively performance. Sometimes the energy and the strength he put in his roles would make one believe he could have killed himself during the act of creation, because he had a weak heart. But, above all, he wanted to become the character he played, he wanted to look, feel, behave and react like Cesare, Orlac, Balduin, Ivan, Erik and so many others. Because he played, indeed, a complexity of personalities, and owing to his good looks he was the perfect choice for the exotic roles, like in the outstanding German masterpiece “The Indian Tomb” (1921). He was also excellent in historical roles, like the ones in “Lucrezia Borgia” (1922), “Carlos and Elisabeth” (1923/24), “Waxworks” (1924) and “The Beloved Rogue” (1927). An interesting discovery to me was his film – considered officially lost – “Lady Hamilton” (1921). Here he portrays Lord Nelson, a man of honour, torn between the duty to his country and the burning love for his mistress, Lady Emma Hamilton. The film has miraculously survived in a Russian archive and I am very grateful for having it, because it shows once again the fine artistic background of the German cinema, especially in the 20s, a period dominated by Conrad Veidt and his memorable and masterful productions that, to some extent, we, his fans and film goers, can still enjoy.
In the end, I want to express my appreciation towards Angela for inviting me to write on her wonderful website. She is doing a marvellous job here and I wish her all the best with her admirable work.
You could as well visit my two Conrad Veidt websites, with tons of high quality scans of my original collections, and also of contributions from fans of this magnificent actor from all over the world.
http://conradveidt.wordpress.com
http://www.conradveidtforever.wordpress.com/.
Together we can fight for Conrad Veidt!
Monique classique
You could find the article also here
http://www.thelittlejazzbaby.com/the-memorable-roles-of-conrad-veidt/
22 Thursday Nov 2012
Pentru cinefilii, dar mai ales colecționarii din România și din întreaga lume, urmăriți aceste două clipuri interesante realizate de alți colecționari, care prezintă edițiile de colecție la cele mai populare și mai apreciate filme clasice din toate timpurile, „Pe aripile vântului” și „Casablanca”.
Un comentariu personal: Recenta ediție de colecție la „Casablanca” este superioară celei dedicate filmului „Pe aripile vântului”, în principal datorită albumului, ce este realmente impresionant și foarte ordonat din punctul de vedere al prezentării. În schimb, albumul la „Pe aripile vântului” dezamăgește, deoarece, în pofida fotografiilor color, portretele actorilor sunt amestecate cu scenele dramatice din film și chiar cu magnifica premieră, ce merita un loc separat în album. Și, mai grav, nu este prezentată nicio poză de la ceremonia Academiei Americane de Film, în condițiile în care „Pe aripile vântului” a câștigat un record de 10 premii Oscar. Oare nu merita inclusă cel puțin măcar una din multiplele fotografii frumoase cu Vivien Leigh ținând cu mândrie în mână Oscarul pentru cea mai bună actriță? În plus, fotografiile sunt trunchiate, ca aceea în care Scarlett (îmbrăcată în rochia cu dungi) îl îmbrățișează pe Rhett. Nu în ultimul rând, discurile cu elemente speciale nu aduc nimic nou în raport cu ceea ce s-a mai difuzat în precedentele ediții speciale. Singurul element remarcabil este copia după programul color, original al filmului, de la premiera din 15 decembrie 1939.
Dacă vreți o ediție de colecție întru totul satisfăcătoare la „Pe aripile vântului”, alegeți-o pe cea pe 4 discuri, pe care am cumpărat-o și eu cu mulți ani în urmă (cred că era în anul 2005). Merită toți banii, iar prezentarea discurilor, precum și intro-urile din meniu sunt realmente spectaculoase. Și, mai ales, încercați să faceți o vizită la muzeul Gone With The Wind din Marietta, Georgia. Doritorii se pot înscrie aici
http://www.gwtwmarietta.com/
Din experiența mea de colecționară de ceva ani, vă pot spune că „Pe aripile vântului” și „Casablanca” sunt cele mai colecționate filme clasice. Sunt oameni care dau mii de dolari pe un poster și sute de dolari pe o fotografie originală. Ambele filme sunt capodopere ale celei de-a șaptea arte, pentru care există un cult puternic de zeci de ani. Generații întregi le-au vizionat și le-au admirat, iar datorită tehnologiei moderne, ambele pelicule arată chiar și acum într-o stare impecabilă, la fel de proaspete ca în prima zi. Filmele – la fel ca și alte creații – sunt singurele capabile să reziste în fața timpului, supraviețuind în locul oamenilor care le-au realizat. De aceea, filmele – mai ales cele mari – merită păstrate și restaurate, de așa manieră încât viața lor să se prelungească până la zeci sau sute de ani. Iar cel mai bun exemplu îl reprezintă aceste două filme, „Pe aripile vântului” atingând venerabila vârstă de 73 de ani, iar „Casablanca”, de 70 de ani. Ele cunosc miracolul tinereții veșnice și prin ele amintirea actorilor și a cineaștilor de altădată, dispăruți demult dintre noi, rămâne mai vie ca niciodată.
05 Friday Oct 2012
Posted in Articles
Sunt printre persoanele care au privilegiul de a vedea multe posturi străine la televizor. Și mare parte dintre ele difuzează filme vechi. Nu există săptămână în care Rai Uno și Rai Tre să nu dea pelicule de acum cel puțin 50 de ani. Că au fost produse la ei în țară sau la Hollywood, că le au ca protagoniste pe Sophia Loren sau Claudia Cardinale, pe Audrey Hepburn sau Grace Kelly, filmele vechi nu lipsesc niciodată din grila de programe italiene.
În SUA este un adevărat cult pentru filmele clasice. TCM deține întreaga arhivă a MGM, RKO și Warner Bros., după ce a fost achiziționată de magnatul Ted Turner în 1986. Din 1994 (când a fost înființat) și până în prezent, Turner Classic Movies este unul dintre cele mai urmărite posturi de televiziune din SUA. Există o echipă de profesioniști, precum venerabilul Robert Osborne, care oferă publicului toate informațiile necesare pentru a savura din plin filmele de pe TCM, mai ales că există și un ghid lunar extrem de bine elaborat. Iată un exemplu.
O prietenă din SUA mi-a trimit două asemenea ghiduri – unul cu Vivien Leigh, din 2010, și unul în care a fost sărbătorit Conrad Veidt, în 2011. Răsfoindu-le, am avut bucuria de a citi articole interesante, bine documentate, fotografii frumoase, recomandări pertinente, un program excelent structurat, reclame la ultimele filme clasice scoase pe DVD și, în plus, un rebus de final, în care trebuie descoperite nume de filme și cineaști prezentați în ghid. Dacă ar depinde de mine, mi-aș comanda întreaga colecție de ghiduri TCM, pentru că mi-ar fi utilă și mie, în calitate de cinefilă pasionată și de colecționară de filme vechi. La fel de important este și site-ul oficial al TCM, o veritabilă enciclopedie cinematografică!
La noi, în schimb, ce vedem? Reprezentanții RomâniaFilm protestează pe străzi și cer demisia ministrului Culturii, deoarece se dorește închiderea tuturor cinematografelor din țară! Practic, în câteva luni, poate un an, nici dacă am dori nu am mai putea vedea un film pe marele ecran, decât dacă ne ducem la acele cinematografe ultra-moderne, ce rezistă datorită peliculelor de senzație 3D – un spectacol pe placul publicului tânăr și, evident, extrem de profitabil. Mi-e teamă să mă gândesc la viitorul Cinematecii Române, unde rulează săptămână de săptămână filme de calitate, dar de care mai nimeni nu este interesat, deoarece sunt „prea vechi”. Și, atunci, sălile sunt goale, iar cinematograful se poate desființa.
Ce pretenții să mai avem de la tinerii cinefili, din moment ce TVR Cultural, singurul post care difuza constant filme clasice și documentare de calitate, a fost desființat?! La noi abundă posturile de știri, sport și muzică (din aceea zgomotoasă, pentru că Mezzo este „prea plictisitor”). De fapt, avem exagerat de multe posturi de televiziune și, sinceră să fiu, aproape niciunul complet bun. Să luăm exemplul italienilor, francezilor, germanilor, englezilor sau americanilor. Așa se face televiziune. La ei toate show-urile sunt făcute cu cap (scuzați cacofonia) și oferă un divertisment de calitate. Iar sucursalele TCM din Europa (printre altele, Marea Britanie, Franța și Germania) sunt superioare TCM-ului românesc. Al nostru nici măcar nu este valabil 24 de ore din 24 decât la o companie de cablu și, în plus, repetă la infinit filmele de seară. Sunt stupefiată că TCM dă în timpul zilei filme vechi, iar seara îmi dă prostioare cu Madonna sau Schwarzenegger. Și nici măcar selecția nu este bună. Mi se dă „Terminator” în prag de Crăciun și „Parada de Paște” în toiul verii!!
Sunt nemulțumită de situația de la noi și dacă o vom ține tot așa, nu vom fi niciodată o țară europeană adevărată, nici măcar la televizor! Păcat de vechile generații, păcat de minunatele cinematografe interbelice, păcat de societatea de altădată!
01 Saturday Sep 2012
Posted in Articles
Tags
Tocmai am terminat de citit cartea „Greta Garbo”, publicată de Editura Meridiane, București, în 1972, în colecția „Actori și destine”. Printre autori, și cunoscutul critic de film Ecaterina Oproiu.
Mare mi-a fost dezamăgirea când am văzut că din filmografia Gretei Garbo a fost omisă în această carte taman cel mai apreciat film al său, „Ninotchka”! Manipularea a întrecut limitele bunului simț când autoarea a afirmat că Garbo râde pentru prima oară în ultimul său film, „Femeia cu două fețe”. Mai mult decât atât, în carte se spune că Greta Garbo a „murit” după terminarea filmărilor la „Contesa Walewska”, dându-se de înțeles că ea și-a terminat cariera cu acel film.
Comuniștii nu admiteau filmele de propagandă împotriva lor, precum „Ninotchka”, dar să falsifici o realitate, să o ajustezi cum vrei și să elimini din filmografia unei actrițe de calibru o producție de anvergură, aclamată peste tot, întrece orice limită. În plus, să dai impresia că poza iconică a lui Garbo din „Ninotchka” (unde râde) ar fi, de fapt, din „Femeia cu două fețe”, este iarăși o dovadă de lipsă de profesionalism și de supunere necondiționată față de regimul opresiv. Mai bine nu mai precizau deloc lista filmelor lui Garbo decât să comită o asemenea gafă.
Cartea este compusă și din lucrările unor autori francezi (F. Mauriac și F. Billquist) – sau, mai bine zis, din frânturi ale cărților originale ale acestora, din care s-au tradus, probabil, acele pasaje necenzurate.
01 Saturday Sep 2012
Posted in Articles
Astăzi am avut prilejul de a face o plimbare pentru o jumătate de oră la Librăria Cărturești – după o absență de câteva luni. Ultimul film pe care l-am cumpărat de acolo a fost „Povestea călugăriței” – capodopera lui Audrey Hepburn și unul din filmele mele de suflet.
Ajunsă în sala cea mare ce găzduiește sute de DVD-uri și CD-uri de colecție (ce se cer, parcă, doar a fi atinse, nu și cumpărate!), am constatat unele schimbări. Personalul a ales să clasifice filmele în funcție de țara de origine. După căutări îndelungate, am găsit, în sfârșit, secțiunea filmelor vechi (ce-i drept, din ce în ce mai mică). Producțiile lui Alfred Hitchcock, filmele lui Audrey Hepburn, trei filme cu Yul Brynner („Regii soarelui”, „Bătălia Neretvei” și „Anastasia”), trei cu Olivia de Havilland („Groapa cu șerpi”, „Moștenitoarea” și „Aventurile lui Robin Hood”), multe cu Cary Grant și James Stewart – inclusiv iconicele „An Affair to Remember”, „Goana după hoț”, „În spatele ferestrei” și „O viață minunată”, colecția Charlie Chaplin, colecția Katharine Hepburn, colecția Mae West – toate la cutie, și, cea mai plăcută surpriză pentru mine, colecția Ginger Rogers și Fred Astaire! În plus, o mulțime de filme noir, printre care „Străinul” și „Pasajul în noapte”.
Sunt chiar foarte multe posibilități de a alege – dar contează și prețul. Cel mai ieftin DVD este 30 RON, iar cel mai scump este peste 100 RON – și aici mă refer la cutia cu DVD-uri, de fapt.
Așadar, dragi cinefili împătimiți, admiratori ai celei de-a șaptea arte, veniți la Cărturești. Chiar aveți din ce alege și e imposibil să plecați cu mâna goală. Sunt filme pentru toate gusturile și pentru toate vârstele. Sigur, nu este Raiul din America, unde colecțiile Criterion fac senzație – până și ambalajul e cu totul deosebit la ei. În România există tendința – ca și în alte țări nu prea civilizate – să fie depreciate filmele vechi. Unii oameni nu știu și nu vor să înțeleagă ce transmit aceste filme și ce eforturi colosale se ascund în spatele lor, deoarece au fost realizate pe vremuri când computerul era doar pură imaginație și, cu atât mai mult, ele ar trebui apreciate la adevărata lor valoare. În America, tinerii de 17 ani știu ce este un film clasic și au o cultură bine formată! Dovadă și acest clip interesant, care, deși făcut de amatori, ne arată cât de evoluată este America în raport cu noi.
Urmăriți de la minutul 3:25.
24 Tuesday Jul 2012
Astăzi se împlinesc 115 ani de la nașterea legendarei aviatoare Amelia Earhart, prima femeie din lume care a traversat Atlanticul, în 1928, curajul ei fără margini stârnind ovații din partea întregii planete. În 1937, ea s-a prăbușit cu avionul în timp ce încerca să facă înconjurul lumii, iar misterul morții sale a rămas neelucidat și astăzi.
Cu acest prilej, aș dori să aduc un tribut filmelor de aviație. Când mă gândesc la curajoasa Amelia, îmi vine în minte un film, Christopher Strong (1933), în care marea actriță de cinema Katharine Hepburn juca tot rolul unei aviatoare. Văzând imagini ca cele de mai jos (sursa: mptv.net), îmi este greu să îmi imaginez o altă actriță mai potrivită decât Kate în rolul femeii-pilot.
Evident că în anii ’20-’30, tot ce ținea de aviație reprezenta un vis la fel de frumos ca Hollywoodul și un subiect fascinant de discuție pentru elitele acelor vremuri. Marele afacerist și pilot Howard Hughes a realizat câteva filme importante la Hollywood, printre care și cea mai costisitoare peliculă de până atunci, Hell’s Angels (1930), ce ilustrează spectacolul aviatic la superlativ, deși acțiunea din film se desfășoară în contextul Primului Război Mondial. Prezența lui Jean Harlow a amplificat popularitatea filmului, care a rămas și astăzi o bijuterie a cinematografiei vechi.
Și filmul mut Wings, din 1927, regizat de William Wellman, a atras aprecieri numeroase din partea publicului, fiind considerat deosebit de reprezentativ pentru lumea aviatică. Diva care a jucat în această peliculă a fost Clara Bow, una dintre marile frumuseți ale filmului mut.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, filmele de aviație au fost folosite ca subiect de propagandă. Unul dintre acestea a fost Combat America, care este, de fapt, un documentar realizat de Clark Gable în 1943, când marele actor hollywoodian a luptat pe front, fiind decorat pentru serviciul militar îndeplinit impecabil de acesta. Clark (de origine germană) a scăpat cu viață dintr-un bombardament deasupra Germaniei, deși se spune că Hitler și-ar fi dorit cu orice preț să îl prindă – dar nu pentru a-l omorî, ci pentru a-l ține prizonier pe Rhett Butler!
Același Clark Gable a jucat și în apreciatul film de aviație Test Pilot (1938), alături de Spencer Tracy și Myrna Loy.
După război, s-au mai făcut filme interesante despre aviație, unul dintre acestea fiind The Bridges at Toko-Ri (1954), în care există câteva secvențe reușite. Pare-se că filmele de aviație atrag asemeni unui magnet divele de la Hollywood, căci în acest film a jucat marea actriță Grace Kelly, devenită ulterior prințesă de Monaco.
Deși nu sunt o fană a filmelor actuale, nu pot să nu amintesc de filmul The Aviator (2004), ce prezintă povestea celebrului pilot și regizor Howard Hughes, pe care l-am menționat mai sus.
21 Saturday Jul 2012
Posted in Articles
De când am început să colecționez diverse obiecte despre cinematografia veche, am cunoscut multe persoane, în special din străinătate, fiecare cu propriul comportament, din care a reieșit fie educația aleasă, fie lipsa oricăror maniere. Am întâlnit oameni generoși și oameni zgârciți, oameni amabili și oameni reticenți în a-și etala/împărtăși obiectele, colecționari autentici și falși colecționari.
Trebuie să spun în acest articol faptul că m-a deranjat în mod deosebit o colecționară din Marea Britanie, destul de cunoscută acolo, o octogenară extrem de frustrată și criticistă. Nu îi voi da numele, dar trebuie să precizez că lipsa ei de bun simț întrece orice limite. A îndrăznit să critice un cadou pe care l-am primit de la un colecționar din Germania, deși ea, englezoaica, nu a împărtășit cu mine nimic din colecțiile ei. Este genul de persoană care critică tot ce nu posedă ea, considerând că obiectele ei de colecție (pe care nu le-a cumpărat cu banii ei, ci le-a primit doar la schimburi cu alți colecționari!) sunt singurele autentice și de bună calitate. Are aere de superioritate și nu acceptă să fie criticat sau analizat „altfel” filmul ei preferat, pe care l-a văzut de sute de ori, deși este un film mai mult pentru copii și pentru persoane cu studii medii (cel mult). Este o femeie care iubește pătimaș și obsedant un idol, chiar și la peste 80 de ani, și este genul de persoană care știe să îi rănească pe cei din jur doar prin câteva cuvinte. Nu este un om generos, deși nu pot spune că e chiar lipsită de merite, dar nici nu a căutat să se facă plăcută în raport cu ceilalți. Este respectată de mulți și de mult timp – probabil a devenit deja un obicei, un reflex ca auzind numele persoanei X să spui că e cineva, deși este un om mic din multe puncte de vedere. Ea este un caz atipic de colecționar.
Un alt caz este acela al falșilor colecționari – majoritatea foarte tineri și din zone mai puțin civilizate, precum estul Europei. Sunt persoane care au site-uri cu care se mândresc, dar ale căror fotografii sunt furate de la colecționarii și fanii autentici, care chiar au dat zeci sau sute de dolari pentru a le poseda și care, la fel ca și mine, au făcut frumosul gest de a le scana și de a le împărtăși cu ceilalți. Unii hoți de colecții au îndrăzneala de a decupa watermark-ul de pe o fotografie scanată și de a-l înlocui cu propriul watermark, pretinzând că ei sunt posesorii acelui obiect!! Am pățit asta și eu și o prietenă de-a mea din SUA. După părerea mea, furtul nejustificat și abuziv de imagini de pe internet, care sunt, culmea, în posesia unei alte persoane, ar trebui pedepsit cu amenzi usturătoare. Este revoltător să vezi că, după ce ți-ai consumat timpul și energia obținând un anumit obiect de colecție, vine altul și îl revendică – ți-l fură cu nerușinare de sub ochii tăi și se laudă la „prietenii” lui că a făcut un act de bravură.
Este momentul creării unei comunități mondiale de colecționari autentici, din orice domeniu, iar cei care nu pot ține pasul, să stea deoparte și să nu încurce planurile și inițiativele admirabile ale unor oameni care își doresc cu adevărat să lase ceva în urma lor – o colecție prețioasă, o comoară care să fie bine păstrată de noile generații.
12 Tuesday Jun 2012
Posted in Articles
Am primit zilele trecute un frumos cadou de la o prietenă din Germania, pe care o rugasem să îmi procure câteva filme cu actorul John van Dreelen. Spre marea mea bucurie, am primit o cutie plină de discuri cu filmele și serialele în care a jucat acest actor — la urma urmelor, și eu o ajutasem cu Conrad Veidt.
Ce mă surprinde la DVD-urile germane este excelenta lor prezentare. Unul dintre ele conține o broșură despre film, precum și o copie de foarte bună calitate după programul original IFB, care, la fel ca și IFK, prezintă filmele cu multe fotografii. Germanii știu să își promoveze actorii de valoare. În acest film prezentat în ediție de colecție a jucat și marea actriță Lil Dagover, cunoscută din filmul „Cabinetul doctorului Caligari”, în care a jucat alături de Conrad.
Este incredibil cum într-o țară civilizată ca Germania, cu doar 5 euro, poți achiziționa un DVD cu broșuri și alte surprize frumoase în interior. Colecția se intitulează Filmpalast (Palatul filmului) și include nu doar filme germane, ci și mari filme și documentare străine, inclusiv nunți regale! O adevărată boltă plină de stele, ce pot străluci în voie pe ecranul oricărui cinefil pasionat, și la un preț accesibil.
La fel stă situația și cu serialele. Acesta este un serial polițist din anii ’60 în care a jucat John van Dreelen, și prezentarea este, și aici, una cât se poate de reușită.
Oare noi, românii, când ne vom învăța minte să preluăm ce-i mai bun din străinătate și să ne civilizăm odată?! Suntem în secolul XXI, dar uneori am impresia că încă trăim în Evul Mediu.
Ca să închei articolul într-o notă optimistă, pot spune că mă bucur foarte mult de faptul că prietena mea din Germania mi-a făcut cadou și această ilustrată rară cu John, de pe vremea când era tânăr (este o poză publicitară din primul film prezentat mai sus).
Aceasta este civilizația. Să cauți și să găsești chiar și acele lucruri foarte rare. În România nu doar că nu prea sunt colecționari, dar respectul pentru un asemenea hobby lipsește cu desăvârșire. La noi în țară scopul este doar îmbogățirea rapidă și ATÂT. Ne lipsesc multe lucruri și avem atât de multe „calități”, încât ne așezăm confortabil de partea cealaltă a baricadei și reprezentăm cu o dezinvoltură fără margini celălalt capăt al civilizației, o civilizație în care actorii, filmele, arta nu înseamnă nimic altceva decât încă o serie de cuvinte adăugate la dicționar.
08 Friday Jun 2012
Posted in Articles
Azi-noapte, pe la ora asta, eram în fața laptopului meu pentru a supraveghea licitația la o fotografie superbă a lui Vivien Leigh în „Călătorie suspectă”. Poza, deși deosebită (Vivien s-a pozat cu una din pisicile ei siameze), nu era una originală, după cum însuși vânzătorul a fost fairplay să admită asta. Era o fotografie de aprox. 30-40 de ani vechime, doar o copie după negativul original. Mi-am dat seama că poza nu e originală deoarece pălăria lui Vivien este „tăiată”, iar semnătura ei în josul fotografiei este incompletă. Chiar și așa, eu am licitat, spunându-mi că o asemenea poză ar merita 10.50 dolari+6.5 dolari transportul, calculându-mi că de la același vânzător aș putea achiziționa și un frumos portret al lui John van Dreelen, cu același cost la transport. Lucrurile nu au stat așa, pentru că în ultima oră a apărut un alt licitator care „mi-a luat fața”, cum s-ar spune. Jocul nervilor a continuat preț de câteva minute, eu dorindu-mi să văd până unde poate ajunge mania unui colecționar – nu eu, ci el sau ea. Deși eram convinsă că nu voi obține poza, am continuat să licitez, până am ajuns la frumoasa sumă de 40 de dolari. Văzând că celălalt colecționar a continuat să liciteze, mi-am zis în sinea mea că l-am „pedepsit” destul, ușurându-l de vreo 50 de dolari, cu tot cu transport, așa că m-am oprit. Întrebarea mea este până unde ar fi mers acel om? Oare el sau ea nu și-a dat seama că acea poză nu valorează prea mult, pentru că nu este una originală? O voi posta și eu pe acest site, și se va putea vedea foarte clar că nu e o poză originală. Sigur, e cam periculos să îți asumi anumite licitații, pentru că uneori lucrurile pot scăpa de sub control. Psihologia colecționarului este una diferită de cea a unui om normal la cap. Deși eu mă consider încă un colecționar stabil (din toate punctele de vedere), trebuie să recunosc că momente ca cel de ieri m-au determinat să acționez mânată de orgoliul rănit al unui om care și-a pierdut „jucăria preferată” și care a căutat să îl pună la punct, într-o formă sau alta, pe cel care i-a produs o surpriză neplăcută și care i-a încurcat planurile în ultimul moment. O lecție de învățătură pentru toată lumea!
