Tags

, , , , ,

           Unul dintre cele mai tulburătoare scenarii ce au cunoscut vreodată lumina reflectoarelor este cel al capodoperei clasice ”Lampa de gaz” (”Gaslight”), regizată în 1944 de maestrul George Cukor. Filmul iconic are o distribuție valoroasă-Ingrid Bergman, Charles Boyer, Joseph Cotten și tânăra debutantă Angela Lansbury. Titlul peliculei nu a fost ales întâmplător, căci lampa de gaz este simbolul în jurul căruia gravitează întreaga acțiune, ce pare a fi, mai degrabă, un mister mai adânc decât profunzimea tulburătoare a privirii lui Charles Boyer. Filmul noir îi ține în suspans pe cinefili până în ultima clipă. Însuși începutul este neobișnuit, căci o vedem pe tânăra Ingrid, în rolul aristocratei adolescente Paula Alquist, plecând, îndurerată, din incinta conacului său, într-o noapte învăluită în ceață. Curând aflăm că mătușa ei, Alice Alquist, o cântăreață de operă, (care era, totodată, și tutorele Paulei după moartea părinților) fusese ucisă prin strangulare de un hoț profesionist, care nu a mai putut fi prins de poliție. Moștenind de la mult-iubita sa rudă nu doar o avere importantă, ci și un talent artistic remarcabil, Paula se refugiază în Italia, unde ia lecții de canto, îndrumată de maestrul Guardi. După zece ani de singurătate și dezolare, Paula găsește alinare în brațele chipeșului pianist Gregory Anton. Tânăra femeie, ce pare că a reușit să depășească trauma din adolescență și să ia viața de la capăt, mai hotărâtă ca niciodată, se căsătorește cu Gregory, bărbatul de care este profund îndrăgostită. Cei doi își petrec luna de miere în regiunea lacului Como, simțindu-se fericiți unul în compania celuilalt. Dar, oare, chiar așa să fie?

            Intriga filmului începe să se contureze în momentul în care Gregory, uitându-se contemplativ în zare, îi spune soției sale că și-ar dori să locuiască într-o reședință impunătoare. Paula, deși puțin surprinsă de gândurile partenerului ei de viață, decide să se mute în casa de pe strada Thornton Square, unde locuise mătușa ei. Prin urmare, cei doi soți revin pe tărâm britanic, dispuși să locuiască în conacul impunător. Totuși, pe cât de nerăbdator era Gregory, pe atât de tulburată era Paula odată cu revederea locului ce îi trezea amintiri dureroase, răscolitoare. Chiar și așa, din dragoste și devotament față de Anton, Paula se lasă supusă voinței acestuia, care nu ezită să preia controlul casei. Astfel, el decide ca toate lucrurile vechi să fie duse în pod, pentru a suprima suferința Paulei.

            Deși cuplul Anton dă impresia unor oameni îndrăgostiți și deschiși, rezidenții aceleiași străzi sunt uimiți de revenirea Paulei în ”casa morții”, dar și de zvonurile tot mai bizare despre comportamentul femeii. Misterul se adâncește odată cu răbufnirile inexplicabile ale lui Gregory, cum ar fi reacția sa deosebit de virulentă când frumoasa Paula dă citire unei scrisori de dragoste ale mătușii ei, și semnate de un anume Sergius Bauer. Gregory, cuprins de furie, stare ce este exprimată și prin sclipirea aproape demonică a ochilor lui Boyer, smulge scrisoarea din mâinile Paulei, decizând să nu o mai lase să aibă acces la lucrurile mătușii sale. 

            Un alt moment-cheie îl reprezintă scena în care cei doi soți se duc să viziteze Turnul Londrei. Paula, îmbrăcată elegant, ca o adevărată femeie de societate, este plăcut surprinsă de Gregory, care îi dăruiește o broșă ce i-a aparținut bunicii lui. Bijuteria, veche fiind, trebuia dusă la reparat, așa că Paula nu o poartă ca accesoriu la frumoasa rochie de promenadă. Broșa este pusă în săculețul femeii, pentru a fi dusă la bijutier. Pe drum, însă, Paula descoperă că obiectul–o amintire de familie–dispăruse, și, tulburată, încearcă să găsească o modalitate potrivită de a se justifica în fața lui Gregory, un bărbat din ce în ce mai strict. Pe drum, cuplul se întâlnește cu Brian Cameron, un admirator al lui Alice Alquist, care a confundat-o pe Paula cu mătușa ei, din cauza asemănării incredibile dintre cele două. Gregory devine suspicios la vederea familiarității cu care o trata domnul Cameron pe Paula, însă ea îi explică faptul că nu îl mai văzuse niciodată pe acesta. Seara, Paula îi mărturisește lui Anton că a pierdut, în mod inexplicabil, broșa. Soțul ei se supără, acuzând-o că are probleme de memorie. Paula, tulburată fiind, rămâne singură în casă, alături de bătrâna și loiala servitoare a familiei. Gregory pleacă la studioul său de muzică, în plină noapte–gest repetat și pe parcursul următoarelor luni. În acest timp, Paula începe să trăiască până în adâncul ființei sale un cumplit delir, ce o torturează nopți întregi, transformând-o într-o femeie înnebunită de spaimă. Lampa de gaz se stinge la aceeași oră târzie, iar zgomote de pași se aud în camera Paulei. Detestând atitudinea tot mai schimbătoare a soției sale, Gregory angajează o servitoare ”picantă” și uneltitoare, pe nume Nancy (Angela Lansbury), ce nu pare a fi în grațiile stăpânei sale. În acest timp, domnul Brian se intereseaza în legătură cu problemele de familie ale Paulei, cerând informații de la vecina acesteia, excentrica doamnă Bessy Thwaites, o pasionată a romanelor polițiste (pe care Paula o întâlnise, în mod ironic, în tren, cu ceva timp în urmă). Cei doi interlocutori sunt surprinși să o vadă pe tânăra femeie încercând, într-un efort disperat, să iasă din casă, dar este oprită de malițioasa Nancy, care o descurajează. În momentele următoare, aflăm că Brian Cameron este un detectiv de la Scotland Yard și că el începe să se intereseze de cazul lui Alice Alquist. Astfel, se află mobilul crimei—niște nestemate foarte prețioase, care dispăruseră, o parte, în acea noapte fatidică. Intuind pericolul în care se află Paula, Brian angajează un jandarm care să păzească reședința și să îi sesizeze orice incident neobișnuit. În plus, el chiar încearcă să intre în conac pentru a o vizita pe tânăra doamnă, însă nu poate din cauza ordinelor lui Gregory, care, în plus, o pune într-o situație jenantă în fața servitoarelor, după dispariția unui tablou. Paula sărută Biblia, jurând că nu a luat pictura, însă ea singură o găsește ascunsă în spatele unei mese din capătul scărilor. Seria de tachinări nemiloase și de gesturi contradictorii ale soțului ei, care trece dintr-o clipă într-alta de la o stare de calm, la una de neliniște, o aduc pe Paula în pragul oboselii cronice și al unei căderi psihice. Ea își dorește nespus să redevină acea tânără șarmantă, de societate, însă orice ieșire în oraș este interzisă de Gregory. Cu toate acestea, Paula se trezește, într-o zi, cu voința și determinarea care o caracterizau odinioară, și apare mai strălucitoare ca niciodată în fața soțului ei, îmbrăcată într-o rochie de bal, pentru a se duce la petrecerea bunei sale prietene, Lady Dalroy. Conștient că ar face o greșeală teribilă să nu o lase să plece la festivitate, Gregory nu se mai poate opune, ba chiar mai mult, o însoțește binevoitor, înfățișându-le tuturor masca unui soț tandru și iubitor, care își respectă soția bolnavă. Din nefericire pentru Paula, ieșirea la concertul de pian nu se dovedește a fi de bun augur, ci, din contră, elita societății rămâne înmărmurită la pornirile necontrolate, ce o copleșesc pe Paula. Motivul–ea regăsește în săculeț broșa pe care o știuse pierdută definitiv. Gregory o ia în brațe și o duce acasă, pe jumătate leșinată, pe jumătate șocată. Pentru a îngreuna povara ce apasă pe umerii Paulei, Gregory îi spune acesteia că mama ei a murit într-un azil de nebuni, şi îi dă de înţeles că aceeaşi soartă o aşteaptă şi pe ea.

           Măcinată de durere, dar şi de răceala soţului, Paula trece din nou prin acelaşi calvar neîncetat al întunericului şi al paşilor fermi ce se auzeau din tavan. Între timp, Brian, care fusese la concertul de pian, se îngrijorează pentru situaţia Paulei şi merge să percheziționeze casa, în căutarea unor probe concludente pentru rezolvarea misterului. El reuşeşte să o vadă pe Paula şi să o convingă de adevărată identitate a soţului ei, care nu era doar un pianist, ci şi un hoţ profesionist, pe numele său real Sergius Bauer (acelaşi nume de pe scrisoarea lui Alice Alquist). Chiar mai mult, acesta era deja căsătorit cu o femeie care trăia la Paris, şi, desigur, tot el o asasinase, pentru bijuterii, pe mătuşa Paulei. Această revelaţie cutremurătoare o înmărmureşte pe Paula, care se refugiază în camera ei, în vreme ce Brian se duce în căutarea lui Gregory. Ajutat şi de raportul jandarmului care supraveghea conacul, detectivul porneşte pe urmele infractorului ”deghizat” în gentleman. Aflat în podul casei, Gregory caută cu fervoare pietrele preţioase, pe care le şi găseşte după eforturi de luni întregi. Aşadar, paşii pe care îi auzea Paula în miez de noapte nu erau o halucinaţie, o iluzie (aşa cum o facuse să creadă soţul ei), ci realitatea crudă a unui om însetat de înavuţire.

         Finalul peliculei este unul neaşteptat de optimist. Gregory cade în propria-i plasă, fiind prins de Cameron, însă nici Paula nu se lasă mai prejos. Ameninţându-l cu un cuţit, ea îi arată cât de mult îl urăşte, cât de mult îl detestă pe cel în care îşi pusese toată încrederea. Gregory, care admite toate minciunile spuse (inclusiv aceea că Alice ar fi murit într-un azil de nebuni), încearcă inutil să o convingă pe Paula să îi dea drumul. Femeia, implacabilă, îi cere detectivului să îl aresteze pe soţul ei, care s-a dovedit a fi, în cele din urmă, un criminal calculat, ce a dat dovadă de sânge rece. Tot în final este de înţeles că Paula se va căsători cu admiratorul mătuşii sale,  Brian fiind, în acelaşi timp, salvatorul ei nepreţuit.

            Povestea acestui film este cutremurătoare şi arată cât de mult pot înşela aparenţele. Pe lângă scenariul fabulos şi minuţios construit, ce rivalizează cu subiectele lui Alfred Hitchcock, maestrul suspansului, pelicula se bucură nu doar de regia magistrală a lui George Cukor, ci şi de interpretarea memorabilă a actorilor. Pentru rolul frumoasei şi fragilei Paula Alquist, Ingrid Bergman a primit un Oscar, încununând cu succes intrarea sa definitivă în galeria celebrităţilor de la Hollywood. Charles Boyer, ce a interpretat magnific rolul soţului disimulator şi implacabil al eroinei, alături de Angela Lansbury (aflată la primul său rol în cinematografie) au primit nominalizări la Premiile Academiei Americane de Film, ei fiind aclamaţi, la fel ca şi Bergman, de publicul şi de criticii de film. Al doilea Oscar obţinut de peliculă aparţine echipei care a creat decorurile ce s-au potrivit la perfecţie cu atmosfera misterioasă, ireală, dar și tensionată a filmului la care se adaugă jocul de lumini şi umbre, de panică şi nădejde, de nesiguranţă şi speranţă, ce te captivează din prima şi până în ultima clipă.

            Pentru multitudinea calităţilor sale de excepţie, „Lampa de gaz” rămâne o emblemă a cinematografiei clasice autentice, contribuind la prestigiul vârstei de aur a Hollywoodului de altădată.

Advertisements