Tags

Unul dintre cele mai interesante filme britanice de spionaj realizate în anii `30, „Călătorie suspectă” are la bază piesa de teatru și scenariul lui Lajos Biró, și este produs și regizat de Victor Saville, în colaborare cu Alexander Korda. Pelicula se bucură de o distribuție excelentă, alcătuită din memorabilul cuplu Conrad Veidt-Vivien Leigh, la care se adaugă actori talentați în roluri secundare, precum Joan Gardner (soția lui Zoltan Korda, fratele lui Alexander Korda), Austin Trevor (cel care a interpretat pentru prima oară pe ecran rolul detectivului Hercule Poirot), Sam Livesey și Anthony Bushell. Coloana sonoră impecabilă a fost semnată de Richard Addinsell, iar superbele costume au fost realizate de designerul francez René Hubert. Însă, piesa de rezistență a echipei tehnice este alcătuită de maeștrii Georges Périnal și Harry Stradling Sr., cei care s-au ocupat în mod special de imaginea lui Vivien Leigh în acest film, așa cum au procedat și cu diva Marlene Dietrich. Din acest motiv, Vivien Leigh, deși foarte tânără (avea 23 de ani neîmpliniți în timpul filmărilor), arată superb, ca o zeiță cuceritoare de inimi sau, mai bine-zis, arată asemeni unei femei-vampe, al cărei chip persistă în mintea cinefilă până la obsesie. Vivien, deși la primul ei rol principal, a avut o prestație remarcabilă, fiind aclamată de publicul londonez. Nu este de mirare că în doar o săptămână, filmul „Călătorie suspectă” (cunoscut și prin titlul de „The Anxious Years”) a câștigat 500.000 de lire sterline, bucurându-se de o mediatizare masivă în presă și în cinematografe, unde tronau bannere imense cu imaginea impunătoare a lui Conrad Veidt și a suavei sale partenere, pe care toată lumea o considera drept cea mai frumoasă prezență feminină pe marele ecran. Filmul, o producție London Film Productions, a avut premiera pe 28 martie 1937, la Londra, iar în SUA a apărut pe 2 iulie 1937, în cursul aceluiași an având premiere în Țările Scandinave și în Danemarca. Filmările s-au desfășurat în perioada iulie-noiembrie 1936, la studiourile Denham. Fiind vorba de o peliculă de spionaj, s-a folosit și echipamentul specific, cum ar fi submarine și vapoare, dar și anumite accesorii neobișnuite, cum ar fi o lampă cu hartă inscripționată. Vivien Leigh joacă cel mai bun și cel mai important rol al ei de dinainte de „Pe aripile vântului”, întruchipând-o pe spioana elvețiană, de origine franceză Madeleine Goddard/Mondeny. Protagonista este, în realitate, dublă spioană, oferindu-le nemților informații false sau nu întotdeauna utile, din partea colaboratorilor ei francezi. Acțiunea se petrece în timpul Primului Război Mondial, în anul de grație 1918. Evenimentele se desfășoară, în principal, în Suedia neutră, dar și în Germania și Franța. Pentru a putea călători în voie și pentru a-și ascunde adevăratele activități, Madeleine devine, din 1915, proprietara unui magazin foarte cochet de haine pentru femei, iar autoritățile, deși suspicioase la vederea pașaportului ei atât de frecvent ștampilat, nu pot găsi dovezi care să o incrimineze. De fapt, Madeleine cumpăra rochii de la așa-zise case de modă pariziene, pe care erau imprimate mesaje codificate cu privire la prezența trupelor franceze pe câmpul de luptă. Rochiile erau atât de frumoase, încât nimeni ar fi putut bănui că este ceva în neregulă. Filmul se deschide, de altfel, cu o scenă tensionată, în care un vapor suedez este oprit pe drum de un submarin german. Madeleine era unul dintre numeroșii spioni de pe vapor, dar, din fericire pentru ea, nu a fost prinsă niciodată. Mai puțin norocos a fost un cetățean olandez, de origine belgiană, care a fost arestat de poliția germană de îndată ce autoritățile au luat cu asalt vaporul. Comportamentul extrem de dur al nemților, și, pe alocuri, abuziv, atrage indignarea căpitanului, ce nu poate face nimic pentru a opri aceste arestări neașteptate. Controalele ajung și în cabina lui Madeleine, dar șarmanta și abila domnișoară se salvează prin alibiul mai-sus menționat. Rochiile de damă pot fi considerate, precum spune, ironic, și ofițerul german care a controlat-o, doar „muniție” pentru frontul suedez (care nu era în război).

Madeleine răsuflă ușurată că a scăpat și de acest transport cu bine, și ajunge în sfârșit la Stockholm. Noua ei colecție de rochii a atras deja ca un magnet cumpărătorii la vitrina unde era scris mare numele proprietarei, „Madeleine”. Asistentele ei de vânzări nu au fost nici ele întâmplător alese, una, pe nume Colette, fiind franțuzoaică, iar cealaltă, pe nume Gertrude, austriacă. Între cele două femei (ce provin din țări rivale) se iscă frecvent conflicte de idei și principii, dar Madeleine, cu înțelepciunea, fermitatea și prezența ei de spirit reușește întotdeauna să readucă situația sub control.

Un alt angajat-cheie al lui Madeleine este Anatole, șofer, dar și agent în Serviciul German. Transportul de mesaje confidențiale, pe țesătura rochiilor, este realizat personal de Madeleine, ea mergând frecvent la cel mai fidel client al ei, „contesa Lindoström”, care, în realitate, era o organizație ultrasecretă germană, condusă, printre alții, de Schaffer (Sam Livesey) și de doctorul Muller (Austin Trevor). Prin urmare, nimic nu este ce pare a fi, totul este o aparență, iar fiecare personaj are o dublă identitate, în timp ce afacerea este doar un paravan pentru aceste activități de spionaj la cel mai înalt nivel.

După ce Madeleine le aduce șefilor săi informațiile cerute și decodificate prin suprapunerea rochiei peste lampa cu hartă, aceasta cere și nota de plată, exorbitant de scumpă chiar și pentru un grup de lideri de marcă ai securității germane. Însă, cum mesajele își dovedesc eficiența și pot fi transmise instantaneu, prin codul Morse, către submarinele germane, maiorul Schaffer nu are alternativă și îi semnează șarmantei și cuceritoarei domnișoare un cec pe măsura eforturilor ei. Filmul mută, apoi, atenția spectatorilor către Germania, mai precis către biroul Serviciului Secret German de la Berlin, unde liderii erau în plină ședință. Nemulțumiți că unul dintre oamenii lor cei mai importanți, doctorul Muller, s-a întors fără un rezultat concret din misiunea lui de la Paris, aceștia cer o reorganizare drastică la nivelul organizației, în special în țările neutre. Ei sunt de asemenea interesați să știe ce s-a întâmplat cu spionul cu nume de cod K 124 și 5. După ce sunt redistribuite sarcinile la nivelul ofițerilor, conducerea decide să îl trimită la Stockholm pe liderul Secției 8, baronul Karl von Marwitz, interpretat de nimeni altul decât de actorul de origine germană Conrad Veidt. Cu un aer misterios și bucurându-se de o statură impunătoare, de 1.91 m, dar și de o figură absolut remarcabilă, unică, cu o voce caldă și fermă și, în același timp, cu un pronunțat accent german, actorul Conrad Veidt a reușit să cucerească inimile publicului englez cu monoclul său și cu expresivitatea, eleganța, distincția și talentul său inegalabile. Filmul „Călătorie suspectă”, în care joacă rolul protagonistului, îl ajută să își pună în evidență calitățile și aptitudinile artistice. Conrad Veidt a emigrat din Germania nazistă în Marea Britanie, fiind profund antipatizat de Hitler și de ministrul Goebbels. Adaptarea pe tărâm englez a fost imediată, iar actorul a devenit cetățean britanic în 1938, fiind un apropiat al producătorului Alexander Korda, cel care i-a oferit numeroase roluri foarte bune începând cu anul 1933.

În pelicula de față, Conrad Veidt își etalează capacitatea de seducție, de conducere și de convingere, acționând cu profesionalism, sub identitate acoperită, în vederea ajutorării, pe timp de război, a Serviciului German. Astfel, Marwitz sosește la Stockholm odată cu prietenul său, Muller, ambii fiind prezentați la controlul de la vamă. Responsabilul suedez cu validarea șederii cetățenilor străini în țară este surprins la auzul veștii că Marwitz plănuiește să stea definitv în Suedia, având resurse finaciare cât pentru 20 de ani. Baronul îl convinge pe controlor de adevărul spuselor sale după ce îi arată acestuia o serie de documente edificatoare. Și, astfel, von Marwitz poate rămâne în Suedia atâta vreme cât respectă legea și cât refuză orice angajament politic. El începe aventura suedeză cazându-se la cel mai bun hotel din Stockholm, Grand Hotel, unde obișnuia să vină numai elita societății, dar și un grup de doamne și domnișoare cochete, cucerite, rând pe rând, de săruturile și de șarmul irezistibil al baronului. Pentru a face pe interesantul, Karl se preface că ghicește orice spune o femeie după ce a sărutat-o, având toate replicile scrise dinainte pe hârtie. El reușește să o cucerească și pe rebela braziliancă Lupita (Joan Gardner), care, însă, îi reproșează că nu are suficient exercițiu la sărutat. Și de această dată, replica tinerei este ghicită de abilul conquistador.

Singura care dejoacă planurile baronului este nimeni alta decât inteligenta Madeleine Goddard, ce venise la cină la Grand Hotel cu prietenul ei englez, agentul Robert „Bob” Carter (Anthony Bushell) și cu alți câțiva însoțitori. Este lesne de înțeles de ce Madeleine a intuit trucurile lui Marwitz, din moment ce și ea apela la tot felul de șiretlicuri pentru a salva aparențele. De altfel, Muller (care a cunoscut-o puțin mai devreme în apartamentul ei) îl întreabă, neîncrezător, pe Schaffer ce știe despre această tânără inocentă, dar extrem de eficientă. Din primele informații, reiese că Madeleine provine din Maloja și că tatăl ei a avut o proprietate ce a fost distrusă în timpul războiului, iar acesta a devenit apoi voluntar în contraofensiva de la granița elvețiano-italiană, la cererea lui Schaffer. Revenind, însă, la scenele petrecute în luxosul restaurant al unuia dintre cele mai celebre hoteluri din lume, Madeleine reușește să atragă privirea tuturor prin frumusețea ei frapantă. Vivien Leigh poartă o superbă rochie de seară în alb și negru, asortată cu accesorii strălucitoare și cu o haină de blană de culoare neagră.

Nonșalanța cu care ea îl ia în derâdere pe baron la masa cu prietenii ei englezi (amuzați și ei de trucurile lui Karl) ajunge până la urechile Lupitei, care, furioasă, se îndreaptă ca un uragan asupra lui Marwitz. Acesta din urmă se distra cu alte domnișoare, servind un Martini. Lupita îi face un scandal uriaș, obligându-l să scoată, rând pe rând, toate bilețelele din buzunar. Karl se face de râs în fața doamnelor, care citesc toate replicile scrise de el anterior pe bilețele, și este nevoit să suporte și insultele colericei Lupita. El o invită, în semn de pace, la dans, dar nu ezită să o întrebe de unde a aflat adevărul. Lupita i-o arată pe superba Madeleine, care dansa cu tânărul Bob (chiar dacă acesta își pierduse un braț în timpul războiului). Karl află și că Madeleine este proprietara unui magazin foarte șic. Din momentul în care o privește cu nelipsitul său monoclu, Karl își dă seama că această tânără minunată este diferită de „celelalte”, și își pune în cap să o cucerească și să afle cine este ea, de fapt.

A doua zi, însă, baronul se prezintă la magazinul lui Madeleine, însoțit de Lupita, pretextând că brazilianca are nevoie de o poșetă de seară. În final, Lupita ajunge să plece cu o întreagă colecție de articole vestimentare, plătite desigur, de Karl, spre satisfacția lui Madeleine, care este încântată să aibă un client atât de generos. După un schimb intens de priviri între cei doi, Marwitz se prezintă în biroul lui Madeleine, profitând că Lupita probează rochia și accesoriile în cabina de schimb. Între Karl și Madeleine are loc și un schimb de replici specifice tiparului englez, în care umorul și ironia tronează adevărul din spatele cuvintelor:

K: Aveți vânzătoare extraordinare.

M: Își dau silința.

K: Fac mai bine de-atât. O fată intră pentru o poșetă și pleacă cu tot magazinul.

M: O fată care se duce la cumpărături cu un bărbat vrea să aibă tot magazinul.

K: Aha… Cât îți datorez?

Apropo, de ce ai dat în vileag micul meu truc de-aseară?

M: Pentru că păreai să știi atât de multe despre femei… Chiar e așa?

K: Suficient încât să-mi dau seama că nu știu nimic despre ele.

M: Ceea ce înseamnă că ai multă experiență.

K: O, multă… Dar cât face ea?

M: 1275 de coroane suedeze.

După acest schimb intens de replici, totul se încheie într-o notă amuzantă, relaxată, prietenoasă, astfel că baronul și Madeleine râd și se simt în largul lor. La plecare, Lupita se uită cu gelozie la scurtul moment romantic dintre Karl și Madeleine, după ce acesta îi sărută, afectuos, mâna tinerei domnișoare. Lupita ajunge chiar să îl întrebe, pe un ton iritat, dacă nu cumva mai vrea „să cumpere altceva”. Văzându-se într-o poziție delicată, von Marwitz se desparte de Madeleine, dar nu pentru mult timp, anunțând-o că data viitoare ea nu va mai scăpa de un alt truc al lui. După ce Lupita face un adevărat scandal la un concert susținut la Grand Hotel, epatând prin lipsa ei de educație și prin temperamentul său coleric, distinsul baron decide să se despartă de ea și să se întoarcă la frumoasa, rafinata, inteligenta și manierata Madeleine, cu care, în mod evident, avea mult mai multe puncte în comun.

Pretextând că își cere scuze pentru comportamentul necorespunzător al Lupitei, Karl o invită la cină pe Madeleine, cerându-i, cu deosebită condescendență, „să îi fie milă de un bărbat singur” și să accepte invitația. Acest nou moment romantic o impresionează vizibil chiar pe Vivien Leigh, care se uită profund în ochii azurii ai lui Conrad Veidt și, mai cu seamă, la monoclul lui. Nici Conrad nu este mai puțin emoționat de perechea de ochi strălucitori, ca de smarald, ai frumoasei sale partenere. Romantismul scenei și cochetăria lui Vivien sunt întrerupte de telefonul lui Bob Carter. Acesta aștepta confirmarea lui Madeleine pentru ieșirea la cină din acea seară. Baronul, într-o ultimă încercare de convingere, acoperă receptorul, pentru a întrerupe conversația. Această secvență a rămas iconică, fiind atât de reușită, încât s-au printat imagini publicate chiar pe coperți sau în articole de reviste și ziare de cinema.

Madeleine, în semn de refuz, dă la o parte cu eleganță și cu un zâmbet candid mâna lui Karl, acceptând să cineze, în schimb, cu Bob. La finalul conversației, acesta discută cu colaboratorul său, Faber, despre identitatea controversată a lui Madeleine (mai ales pentru că ea este prietenă cu mulți germani), și plănuiește să plece la Londra pentru a afla mai multe informații. Faber se va duce, în schimb, la un bar, Cherry Orchard, unde se practicau frecvent acțiuni de spionaj, printre dansuri, cântece și fete frumoase. El întreabă o dansatoare ce știe despre „elvețiancă”, plătind-o pe informatoare cu o sumă considerabilă de bani. La rândul ei, Madeleine este curioasă să știe cine este cu adevărat Karl von Marwitz și este surprinsă la auzul veștii că acesta e dezertor și că e condamnat la moarte. Bineînțeles că instinctul profesional o determină să investigheze identitatea baronului și, din acest motiv, îl trimite pe loialul și devotatul Anatole pentru a discuta despre Marwitz cu un alt spion german, chiar la Cherry Orchard.

Din nefericire, pelicula este tăiată masiv, iar multe scene relevante pentru o mai bună înțelegere a scenariului deosebit de complex și complicat nu mai există la ora actuală. Astfel, după ce Bob Carter pleacă, pentru o perioadă de timp, la Londra, baronul „ia cu asalt” magazinul lui Madeleine, cumpărând toate rochiile nou-venite, spre surprinderea valetului său, care afirmă, cu umor, că „Înainte erau toate fetele fără haine, iar acum sunt toate hainele fără fete”. Colecția de rochii a baronului se sfârșește aici, pentru că la noul transport, Madeleine rezervă mare parte din lucruri pentru „contesa Lindoström”. Iritată de prezența aproape apăsătoare și insistentă a lui Karl, Madeleine refuză să îi mai vândă ceva. Scopul lui real este să o cucerească și să o invite la cină, dar, cum Madeleine l-a refuzat de fiecare dată, s-a văzut nevoit să îi „golească” magazinul. Acum, aflat într-o situație delicată, baronul adoptă o altă atitudine, arătându-se aparent înfrânt. Tactica dă roade, căci Madeleine acceptă, în sfârșit, să iasă cu el, după un nou schimb de priviri intense și deosebit de semnificative. Cameramanii i-au filmat în prim-plan pe superba Vivien și pe Conrad, aflat într-o ipostază solemnă, dar la fel de cuceritoare. Printr-o strângere de mână, cei doi stabilesc să se întâlnească la cină, chiar dacă Madeleine are sentimentul că va regreta această întâlnire.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mai întâi, însă, ea se duce cu Anatole în vizită la organizația secretă germană, în timpul căreia Schaffer jubilează de bucurie la auzul veștilor despre contraofensiva germană. El cere să fie transmise imediat informațiile, arătându-se mândru și, în același timp, impresionat de curajoasa lui spioană.

Continuitatea peliculei este din nou pusă la grea încercare, după ce o altă serie de scene au fost tăiate. Scurtul montaj al secvențelor de luptă de pe front este îmbinat cu o scenă romantică dintre Madeleine și Karl. Scenaristul dă de înțeles că, în timp ce lumea întreagă se prăbușește, cei doi îndrăgostiți din tabere rivale trăiesc, netulburați, momente de fericire supremă, părând neafectați de consecințele războiului. În cea de-a 14-a lor seară împreună, petrecută sub clar de lună, la o terasă rezervată special numai de Karl, se ascultau cântecele ofițerilor din curtea localului și serenade ce sporesc romantismul scenei. Prin multă perseverență, dar și printr-un imbold sentimental, baronul a reușit să o atragă de partea sa pe Madeleine pe parcursul acestor săptămâni petrecute împreună (din care lipsesc, și de această dată, scene întregi).

Există numeroase secvențe la această cină în care cei doi amorezați fac un schimb intens de priviri. După ce ospătarul îi face semn că cina este servită, baronul o ia ușor în brațe pe iubita lui, care stătea așezată pe balcon, privindu-i pe ofițeri și pe prietenele lor. Însă, Madeleine și Karl, mai îndrăgostiți ca niciodată, au ajuns la o etapă importantă a relației lor, și tocmai din acest motiv Karl decide că este momentul confesiunilor. După ce amândoi se servesc din două cupe imense de vin, apoi din câte o ceașcă de cafea neagră, el observă că partenera lui e gânditoare și o întreabă dacă mai regretă ieșirea din prima seară. Pentru câteva secunde, tânăra îi dă emoții, spunând, în glumă, că tocmai pentru că regretă a ieșit cu el alte 13 seri de atunci. Karl primește râzând această tachinare venită din partea lui Madeleine și îi cere, apoi, cu o ușoară tentă ironică, să îi spună dacă a descoperit secretele „sufletului său negru”. Din nou este necesară redarea întregii conversații, pentru că schimbul de replici, pe alocuri acide, este semnificativ:

K: Tot îți mai pare rău că ai ieșit cu mine în acea primă seară?

M: Da… De aceea am mai ieșit cu tine încă 13 seri de atunci…

(Amândoi râd.)

K: Și ai descoperit toate secretele sufletului meu negru…?

(Ea înclină din cap în semn de aprobare.) Zahăr?

M: Două cuburi, te rog.

K: Haide, spune-mi cât de rău sunt…

M: E ușor de ajuns la buzunarul tău, însă e greu de ajuns la inima ta.

K: Adevărat.

M: Lapte?

K: Nu, mulțumesc. Neagră. (despre cafea)

M: Ai bune maniere … dar intenții lamentabile.

K: Cât de adevărat… (ironic)

M: Când ești cu o femeie, te gândești la următoarea. Nu ai fost niciodată simplu, sincer, loial sau fidel vreunei femei în viața ta!

După acest schimb franc de replici, Madeleine nu mai rezistă emoțiilor și se duce spre verandă, parcă dorind să plece cât mai repede de lângă baron. Însă, acesta o urmează, cerându-i să ajungă la cheia relației lor: iubirea împărtășită de amândoi. Karl se apleacă asupra ei și o mângâie tandru, dând dovadă de posesivitate și de egoism, după ce îi mărturisește că vrea să o îndepărteze de toți și să nu aibă timp decât pentru el. Apoi, vine și elementul-surpriză, care îi deschide larg ochii lui Madeleine: după câteva clipe în care se uită, succesiv, la ochii și la buzele ei, Karl o cere în căsătorie. Madeleine este copleșită de moment, neașteptându-se la o asemenea propunere. Iată și aici reproducerea întregii secvențe:

K: (Se duce după ea pe verandă.) Continuă.

M: Nu e destul?

K: Ai uitat cea mai importantă trăsătură a mea.

M: Care e aceea?

K: Că mă iubești.

(Se uită în ochii ei. Ea coboară privirea în jos.)

De ce încerci să te împotrivești? Nu vei reuși.

M: De unde știi că nu?

K: Căci eu am încercat, dar nu am putut.

(Se apleacă asupra ei.) Vreau să te iau de aici, departe de prieteni și de afaceri. Să nu ai timp pentru nimeni altcineva decât pentru mine.

M: Vrei să iei totul…

K: (O mângâie.) Și să-ți ofer totul, și să-ți împărtășesc totul. Nu așa trebuie, dacă te căsătorești?

Madeleine rămâne blocată de uimire și preferă să se întoarcă, brusc, la masă, neștiind, probabil, ce să îi răspundă pe loc baronului. El o urmează la masă, arătând că nu se lasă mai prejos, și o mângâie din nou. Momentul romantic e întrerupt de sosirea intempestivă a poliției, care o cheamă de urgență pe Madeleine la Secția de Poliție. De fapt, ce se întâmplase? Robert Carter tocmai se întorsese din călătoria sa de la Londra, din care nu a aflat nimic concret, iar prietenul său, Faber, i-a dat raportul cu privire la întâlnirile frecvente dintre Madeleine și galantul baron. Mai apoi, Carter se duce la Madeleine acasă (aceasta locuind în aceeași clădire unde era sediul magazinului), după ce își dă seama că nu răspunde nimeni la telefon. El constată, cu stupefacție, că Anatole a fost omorât, și de aceea sună imediat la poliție. Scena asasinării lui Anatole a fost și ea tăiată din film, criminalul fiind aceeași persoană de la care acesta încercase, anterior, să afle informații despre baron. Este posibil ca însuși Karl să fi cerut uciderea lui Anatole, ca urmare a faptului că acesta ajunsese să obțină o serie de date confidențiale despre Serviciul Secret German. O altă scenă tăiată este cea în care baronul vine personal cu Madeleine la poliție și rămâne pentru câteva clipe alături de ea. În varianta actuală a filmului, întreaga secvență lipsește cu desăvârșire, cel mai probabil din rațiuni politice.

Madeleine este susținută de prietenul ei, Bob Carter, după ce identifică la morgă trupul neînsuflețit al lui Anatole. Inspectorul îi pune o serie de întrebări, dar ea, desigur, pretinde că nu știe ce să îi răspundă, chiar dacă a ieșit la iveală faptul că Anatole era spion german. Întreaga tevatură o aduce pe Madeleine într-o situație fără ieșire. Întorcându-se acasă, ea este întâmpinată de Schaffer și Muller, care o priveau furioși. Ei îi reproșează că informațiile pe care ea le-a furnizat despre contraofensiva franceză au fost incomplete. Din acest motiv, cei doi o trimit, fără drept de apel, la Paris. Madeleine trebuie să afle ce se întâmplă cu organizația și cu agentul K 124 și 5. Temându-se pentru propria-i viață, Madeleine se arată la început rezervată, dar conștientizează, apoi, că nu are alternativă.

După plecarea celor doi, ea încearcă să îl sune pe Karl pentru a-i spune de plecarea ei, dar își dă seama că acest gest ar complica și mai mult lucrurile, și din acest motiv preferă să îi un bilet, pe care baronul îl primește la hotel. Fără ca ea se știe, Marwitz o urmărește până la gara din Goteborg, privind cu regret și cu un ușor sentiment de teamă plecarea ei. Mai mult decât atât, Faber, agentul englez, o însoțește în această călătorie spre Paris și cere, ulterior, arestarea ei. După o serie de complicații ce au transformat voiajul lui Madeleine într-o experiență de coșmar, aceasta e eliberată de poliție și se duce de îndată la „casa de modă” Cottin, unde o așteptau colaboratorii ei. Liderul organizației franceze de spionaj îi oferă lui Madeleine medalia militară, cea mai înaltă distincție pe care o poate acorda poporul francez soldaților săi. Tânăra spioană este profund onorată de acest gest admirabil al oficialilor francezi, sperând să poată purta curând medalia, cel mai probabil după sfârșitul războiului. Însă, ea nu uită de misiunea cu care a fost însărcinată și îi spune liderului organizației, căruia i se adresează cu titlul de „Excelență”, că spionii germani îi bănuiesc de trădare sau de incompetență. Madeleine află, totodată, că spionul K 124 și 5 a fost o femeie, spioană la rândul său, și care a fost omorâtă într-un oficiu poștal central. Temându-se să nu aibă parte și ea de aceeași soartă, Madeleine îl roagă pe șeful ei să nu o mai trimită la Stockholm, fiind sătulă de întreaga șaradă pe care o tot joacă de trei ani de zile. La auzul acestor cuvinte, Excelența Sa se revoltă, acuzând-o că se lasă influențată de Marwitz, în compania căruia petrece prea mult timp. Madeleine este uimită de că relația ei cu baronul a ajuns să fie cunoscută până la Paris și afișează o figură afectată și ușor dezamăgită, astfel că șeful ei trebuie să își schimbe, la rândul lui, atitudinea. El îi promite că o va lăsa să se întoarcă în Franța definitiv doar dacă află cine e liderul Secției 8. Ea crede că este vorba de doctorul Muller, însă șeful său îi dă de înțeles că ar putea fi altcineva. În acest timp, Faber află de la poliție informații despre adevărata identitate a lui Madeleine, dându-și seama că a greșit față de aceasta.

Și de această dată lipsesc numeroase scene din film. În primul rând, nu este prezentată secvența în care Madeleine le dă raportul spionilor germani în urma călătoriei sale la Paris. În al doilea rând, scena ultimei sale cine romantice la restaurant cu Marwitz este vizibil tăiată. În versiunea pe DVD a filmului, sunt prezentate, în plus, o serie de secvențe ce îl arată pe Karl dându-i instrucțiuni ospătarului pentru cina cu Madeleine. Apoi, baronul poartă o scurtă conversație cu vechea lui prietenă, Lupita, căreia îi dă de înțeles că a renunțat demult să facă avansuri femeilor. Aceasta din urmă înțelege că el e îndrăgostit de Madeleine și că relația lor e serioasă. În schimb, Karl îi recomandă ei și celorlalte prietene ale sale să îi întâmpine pe ofițerii veniți din Siberia. Fetele sunt extrem de încântate. În continuare, lipsește o secvență importantă, în care baronul discută în secret cu Muller. Cei doi sunt observați de Madeleine, iar aceasta își dă seama că iubitul ei este chiar șeful Secției 8. În schimb, este păstrată o secvență în care Madeleine și Karl sunt prezentați bucurându-se de cina copioasă pregătită cu grijă de el (după un meniu franțuzesc sofisticat), iar la câteva mese distanță stăteau, separat, nimeni alții decât Muller și Bob Carter, cel din urmă fiind însoțit de două prietene. În continuare, Madeleine și Karl sunt prezentați ciocnind un pahar de șampanie în cinstea iubirii lor și a cererii în căsătorie.Cei doi sunt prezentați ciocnind un pahar de șampanie în cinstea iubirii lor și a cererii în căsătorie. Baronul o privește cu insistență pe Madeleine, dorind, parcă, să afle ceva de la ea. În realitate, s-ar putea spune că însuși Conrad Veidt are prilejul de a se uita insistent la Vivien, ce radiază de frumusețe într-o rochie albă, asortată cu o hermină de aceeași culoare și cu bijuterii strălucitoare. Vivien este mai frumoasă și mai încântătoare ca niciodată în această scenă memorabilă. După ce îi dovedește că știe de pățaniile ei din călătorie, în speranța că va reuși „să scoată” ceva mai multe informații de la ea, Karl se arată laș, lipsit de curaj, chiar „speriat” de nonșalanța ei.

Momentul romantic dintre cei doi este și de această dată întrerupt, după ce Karl o vede pe Lupita însoțind ofițeri germani, prizonieri de război veniți din Siberia. El vede și un prieten mai vechi, pe nume Otto, pe care se ridică să îl salute, nu înainte de a-și pune monoclul. Din nefericire, Otto nu se dovedește a fi nici pe departe acel „bun prieten” pe care îl credea Karl și, ca urmare, Otto îl anunță că a aflat de faptul că baronul este dezertor. Ba chiar mai mult, Otto îl și pălmuiește pe acesta, făcându-l de râs și provocându-l pe baron la ceartă de față cu toată lumea prezentă în restaurant. Karl ar fi vrut să riposteze față de această palmă nemeritată și, pentru o clipă, ridică mâna asupra lui Otto pentru a-l pocni, însă se abține, simulând că își netezește părul cu mâna. Întreaga scenă este jucată magistral de talentatul actor Conrad Veidt, capabil să își schimbe mimica de la o secundă la alta. Madeleine este neplăcut surprinsă de acest moment jenant pentru baron, care îl lasă, râzând, pe Otto să plece. Ca urmare, Madeleine se ridică, furioasă, de la masă și pleacă în grabă spre mașină. Karl observă plecarea ei și se grăbește să o ajungă din urmă. Întorși amândoi în apartamentul ei, Karl o întreabă, aparent amuzat, de ce a fugit, spunându-i că nimic nu trebuie să le strice seara minunată. În replică, Madeleine îi spune că ar fi preferat ca el să îl fi omorât pe acel bărbat, însă Karl se face că nu înțelege aluzia, victimizându-l pe „bietul băiat”. Marwitz încearcă să își înduplece iubita, atingând-i ușor bărbia, însă ea îl respinge, supărată că el nu și-a salvat onoarea. Karl rămâne, la rândul său, neplăcut surprins de atitudinea ei, presimțind o posibilă despărțire, și aceasta, după ce s-a sforțat săptămâni la rând să o cucerească.

Neavând alternativă, el vrea să plece, convins că ea îl consideră un laș. Însă, momentul-surpriză vine abia acum. Madeleine nu mai rezistă și simte nevoia să dea cărțile pe față. Ea îi spune, cu admirație, că el este cel mai curajos om care și-a servit țara. Baronul rămâne ușor uimit de această schimbare bruscă în atitudinea ei și o întreabă, așteptând un răspuns mai clar, de ce crede ea că un dezertor își poate ajuta țara atât de mult. Răspunsul șocant nu întârzie să apară. Madeleine îi spune că a aflat, în această seară că el este șeful Secției 8. Din nefericire, și această scenă, deosebit de importantă, a fost ulterior tăiată din film. La fel a fost eliminată și scena în care Karl află de adevărata identitate a lui Madeleine. Revenind la acest moment extrem de intens, în care Vivien și Conrad joacă magnific, îl vedem pe baron rămânând nemișcat pentru câteva clipe. Tocmai se pregătea să aprindă o țigară, dar acum nu îi mai arde de fumat. Lasă țigara și tabachera deoparte și încearcă să afle de la Madeleine ce a determinat-o să facă această confesiune riscantă pentru ea. În acel moment, s-a putut simți o ușoară ezitare din partea protagonistei, care își dă seama abia acum că a acționat nechibzuit sub imperiul emoțiilor și că nu trebuia să îi spună nimic baronului. Negăsind la îndemână un alt motiv mai credibil, Madeleine îi spune că și ea este membră a Serviciului German. Atunci, Karl ia căpușorul ei între mâini, privind-o intens în ochi. El își schimbă radical atitudinea, spunându-i cu fermitate că știe despre adevărata ei identitate, că ea nu este elvețiană, ci franțuzoaică, și că în realitate se numește Montdenis, și nu Goddard. Ba chiar mai mult, el știe că ea lucrează pentru Serviciul Francez, servindu-și țara așa cum și el și-a servit-o pe a lui. Întreaga scenă este de un dramatism și de o intensitate emoțională copleșitoare. Cameramanii au ales să filmeze un prim-plan absolut răvășitor cu chipul angelic, plin de perfecțiune și deosebit de expresiv al lui Vivien Leigh, care se uită cu ochi mari în ochii scânteind de furie și de pasiune ai lui Conrad Veidt. Actorul trăiește intens această secvență, astfel că până și mănunchiul de vene de la tâmpla sa dreaptă devine tot mai proeminent, impresionând-o, pentru câteva secunde, și pe partenera sa. Aceasta este cea mai pasionantă scenă de până acum din film.

Odată spus întregul adevăr, cu binecuvântarea divinității, cei doi îndrăgostiți încearcă să uite de momentul de tensiune și de realitatea dureroasă, preferând să se iubească preț de câteva clipe. Îl vedem pe Conrad mângâind-o în continuare pe Vivien, apoi aceasta îl cuprinde cu brațele, asemeni unei gazele, lăsându-l pe actor cu respirația tăiată. Cuceritoarea actriță nu prea i-a dat timp de gândire lui Conrad Veidt, astfel că acesta din urmă se trezește, vizibil emoționat, sărutându-se cu cea mai frumoasă parteneră a sa din filme și, cu siguranță, cea mai frumoasă femeie pe care a cunoscut-o vreodată. Impunătorul și aparent neînduplecatul actor german o îmbrățișează pe tânăra și adorabila actriță britanică, ce îi murmură cu glas scăzut cuvintele pe care și el vroia să le audă, ea dându-i de înțeles că ar accepta cererea lui în căsătorie. În replică, baronul cuprinde cu privirea întregul chipul al minunatei femei din brațele sale, mărturisind că viața alături de ea este visul lui.

Însă, acest vis frumos al cuplului dispare curând, după ce ambii conștientizează că dragostea lor pe timp de război nu e posibilă, cu atât mai puțin cu cât ei provin din tabere adverse. Nici măcar plecarea într-o altă țară nu îi poate salva, pentru că zgomotul armelor i-ar urmări peste tot. Probabil că dacă Madeleine nu ar fi aflat de identitatea lui adevărată, nici Karl nu și-ar fi schimbat planurile pe care le avea cu ea. În cele din urmă, Madeleine plânge de durere, lovindu-se de atitudinea brusc glacială și extrem de rațională a germanului implacabil, care privește intens cum ea se duce să își înece amarul printre perdele, asemeni unei domnițe cu inima sfâșiată de durere la pierderea iremediabilă a iubitului său. Din acest moment, relația lor ia o cu totul altă turnură, astfel că cei doi devin din amorezați pasionali, dușmani de moarte. Sau, poate că totul este o aparență, poate că totul face parte dintr-un plan al lor secret de a scăpa împreună, fără a trezi suspiciuni. Cert este că, în continuare, Karl se deplasează imediat al reuniunea colegilor săi din organizație, care dădeau o petrecere nu tocmai justificată. Baronul observă, dezamăgit, cum oamenii lui își fac de cap, fără ca aceștia să ia o atitudine în privința pierderilor suferite de compatrioții lor în ultima vreme. Von Marwitz intră cu forța în salon, fiind întâmpinat cu huiduieli și cu amenințări. Sătul de disprețul subordonaților săi, care nu îi cunoșteau adevărata identitate, baronul (ce are grad de căpitan) strigă pe un ton de comandă la Muller, schimbându-și mimica și adoptând o atitudine foarte severă. Doctorul Muller îi anunță pe cei prezenți că Marwitz este șeful Secției 8. La auzul acestei vești, toată lumea rămâne înmărmurită, fiecare încercând să își ceară scuze. De fapt, a existat chiar o scenă cordială, în care un ofițer prezent la masă îi strânge, cu prietenie, mâna lui Karl, exprimându-și admirația față de curajul baronului. Întreaga secvență a fost, din păcate, tăiată.

Marwitz îl cheamă pe Schaffer în birou și îi cere să plece imediat la Berlin, pentru a se prezenta la datorie, căci misiunea lui în Stockholm s-a încheiat. Era și cazul ca baronul să îi pună la punct pe subordonații săi, după atâtea luni de tăcere, timp în care a trebuit să pretindă că este dezertor, când el este nu doar șeful Secției 8, ci și căpitan al forțelor navale germane. După ce Marwitz dă ultimele comenzi parcă mai ferm ca niciodată, o vedem pe Madeleine cerându-i ajutorul, cu disperare, prietenului său Robert, care stătea de vorbă cu Faber în camera lui de hotel. Madeleine îi spune lui Carter că șeful Secției 8 este von Marwitz și că acesta a aflat și cine este ea cu adevărat. Madeleine îl imploră pe agentul englez să o salveze din mâinile securității germane, căci altfel riscă să fie ucisă. Robert îi propune să se ascundă pentru o vreme în Suedia sau să plece în Norvegia cu vaporul, însă Madeleine refuză din start ambele idei, replicând că ar nenmții găsi-o de îndată. Atunci, Bon Carter găsește o ultimă alternativă, care se poate dovedi a fi salvatoare pentru Madeleine și dezavantajoasă pentru germani.

În aceeași seară, la Cherry Orchard, oamenii lui Karl se duc să vorbească cu un alt angajat (același care l-a omorât și pe Anatole), comunicându-i că trebuie să strângă multe persoane mâine dimineață, în magazinul lui Madeleine, pentru a merge la cumpărături. De fapt, întregul plan ingenios fusese pus la cale de Marwitz în persoană, cu scopul de a o lua pe Madeleine în cel mai discret și mai rapid mod cu putință. A doua zi dimineață, după o noapte extrem de agitată, Madeleine își salută asistentele, apoi se duce în birou, dând semne de agitație. Ea se uită constant înspre ușa de la intrare, în speranța că vor sosi odată persoanele așteptate. În paralel, Karl dă ultimele instrucțiuni oamenilor săi, cerându-le să se miște repede și să nu aibă probleme cu poliția suedeză. Întorcându-ne la magazin, lumea se adună în număr mare pentru a face cumpărături, ca urmare a anunțului de vânzări speciale, pus în vitrină. Una din asistentele lui Madeleine o întreabă pe aceasta cine a pus anunțul cu pricina, dar proprietara nu răspunde nimic. Văzând ce agitație este în interiorul magazinului, Madeleine încearcă, îngrijorată, să dea un telefon, dar fără succes. Aparatul fusese deconectat, pesemne de oamenii lui Karl sau de Bob Carter însuși. Totul este foarte confuz, mai ales că atitudinea lui Madeleine pare a fi duplicitară. Odată ce sosesc oamenii baronului, cerându-i să îi însoțească, Madeleine pare puțin speriată la început, apoi se supune, fără pic de emoție, și îi urmează liniștită. Însă, exact în momentul în care aceștia se pregăteau să o ducă la mașină, Madeleine este întâmpinată de poliția suedeză, care o arestează după ce a fost acuzată de spionaj. Protagonista pare să se supună și de această dată, fără a afișa vreo atitudine pro sa contra, sau vreo emoție care să îi trădeze adevăratele gânduri. Ajunsă la Secția de Poliție, ea este la un pas de a primi condamnarea la închisoare pe viață, ca urmare a acuzațiilor și a probelor aduse de un agent englez împotriva ei. Singurul care îi ia apărarea e Robert Carter. În final, șeful poliției decide ca ea să fie deportată sub stricta supraveghere a poliției, luându-se în considerare faptul că e tânără. Madeleine îi zâmbește, în sfârșit, lui Robert Carter, fiind mulțumită de întorsătura pe care o luaseră lucrurile. Mai puțin liniștit este, însă, baronul, care așteaptă cu nerăbdare și cu deosebit interes sosirea mult-iubitei sale Madeleine. Auzind pași pe hol, Karl se ridică, vizibil emoționat și preocupat, de pe scaun, și îi primește în biroul său pe cei doi subordonați care trebuiau să o ia pe Madeleine de la magazin. Aceștia îi spun cu regret că poliția suedeză a arestat-o, după ce activitățile de spionaj ale lui Madeleine au fost demascate. Karl nu își pierde cumpătul, ci se așază calm la birou, dându-și seama că Madeleine va pleca spre seară cu vaporul de Goteborg. El le cere angajaților săi să o urmărească pe Madeleine. Dar, baronul știe perfect ce are de făcut mai departe. Cum niciunul din oamenii săi nu a fost în stare să o ia mai devreme pe Madeleine de la magazin și să evite întâlnirea cu poliția, atunci el personal va trebui să se asigure că ea chiar va fi prinsă, așa că în aceeași seară va veni pe submarinul german pentru a prelua conducerea și pentru a ataca vaporul unde se afla spioana franceză.

Între timp, Madeleine este adusă sub escortă în cabina vaporului, unde este încuiată și supravegheată. Unul din oamenii lui Karl, aflat la bordul vasului, încearcă inutil să forțeze ușa, căci un polițist îl ia imediat la întrebări, obligându-l să se retragă repede, sub pretextul că a făcut o greșeală. În continuare, a fost tăiată o altă scenă relevantă pentru psihologia personajelor. Este vorba de un monolog al lui Madeleine, pe care protagonista îl poartă în cabină. Cuvintele ei sunt foarte interesante și edificatoare pentru statutul său de spioană:

Un spion, o viață pe care nu mi-am dorit-o niciodată. Iar acum, s-a terminat. Mi-am făcut datoria până la capăt. Mi-e atât de somn…/Sunt atât de obosită…

Acest citat este extras dintr-o scenă care în mod evident a existat cândva în film, dar mai apoi a fost eliminată, tot pe considerente politice după Al Doilea Război Mondial. În schimb, este păstrat momentul în care Madeleine, încercând să adoarmă, aude, speriată, zgomotul făcut de torpilele submarinului. Aceasta este o secvență absolut remarcabilă, în care actrița Vivien Leigh își etalează din nou talentul și frumusețea copleșitoare.

Finalul filmului este simetric cu începutul, în sensul că din nou avem un oficial german care oprește vaporul cu un submarin, și care ia cu asalt nava neutră din punct de vedere politic pentru a face o arestare. Doar că de această dată vorbim de căpitanul von Marwitz, iar persoana arestată este chiar Madeleine, care niciodată nu ar fi crezut că ar ajunge prizonieră în mâinile inamicilor. Karl urcă la bord și o ia cu el pe Madeleine fără drept de apel, după o mică zbatere a acesteia în brațele lui. Căpitanul îi reproșează abuzul, și încearcă să îi ia apărarea pasagerei, dar Marwitz îi spune clar că tânăra este cetățean francez și membră a Serviciului Francez.

Cu aceasta, Madeleine se urcă în barcă alături de baron, care, cu deosebită grijă, o acoperă cu jacheta lui de piele pentru a se încălzi. De altfel, filmările la această scenă finală au fost dificile pentru toți actorii, iar vremea nu a fost tocmai favorabilă. Ca urmare, Vivien Leigh a fost răpusă la pat de o răceală puternică, din care și-a revenit cu greu după filmări. Întreaga scenă este plină de tensiune și de suspans. În cele câteva minute cât părăsește baronul conducerea submarinului pentru a o lua cu el pe Madeleine, un alt vapor și un distrugător englez își fac apariția din senin, atacând submarinul german, fiind trimise, probabil, chiar de Bob Carter, pentru a se asigura că prietena lui e în siguranță, anticipând represaliile din partea nemților. Căpitanul navei englezești o vede de la distanță pe protagonistă în barcă alături de Marwitz și, pentru a o salva, ia curajoasa decizie de a ataca submarinul. Spre stupefacția baronului, englezii dau dovadă de multă ambiție și determinare, astfel că, după câteva minute în care atacurile tunurilor britanice nu au încetat, submarinul este scufundat, iar germanii aflați la bord sunt luați prizonieri. Karl și Madeleine își dau seama cu regret că totul e pierdut acum și că întregul lor plan a fost dat peste cap în ultima clipă.

Într-adevăr, toată această agitație, toată această vânătoare de-a șoarecele și pisica a fost, de fapt, o mascaradă, un joc teatral magistral, pus la cale, în complicitate, de baron și de iubita lui, în speranța că el o va salva pe ea fără a-i face niciun rău. Din nefericire, drumul lor spre o viață mai bună împreună a fost blocat brusc de această schimbare dramatică de situație. Neavând alternativă, Karl le cere oamenilor săi din barcă să se îndrepte spre vaporul englezesc. Ajunși la bord, Madeleine și Marwitz sunt întâmpinați cu prietenie de căpitan, care le-a și rezervat o cabină pentru a se odihni după o călătorie atât de agitată, plină de peripeții. Însă, din nou ghinionul și destinul potrivnic îi despart pe Madeleine și pe Karl. Chiar în momentul în care se simțeau în sfârșit în siguranță și fericiți că vor rămâne împreună, distrugătorul englezesc trimite un mesaj prin semnale, cerând să îi fie adus baronul ca prizonier. În aceste circumstanțe, Karl acceptă cu demnitate și răceală acest ultim ordin, luându-și rămas-bun de la Madeleine printr-un schimb de priviri deosebit de semnificativ. Mimica lui arată un soi de teamă față de ce li se poate întâmpla amândurora, dar și tristețea și durerea de a-și abandona femeia iubită tocmai acum, când au fost la un singur pas spre fericire. Pe chipul ei se poate citi disperarea și deznădejdea în privința viitorului lor, regretând că nu și-a putut lua adio de la el printr-un sărut sau o îmbrățișare.În final, ca o ultimă încercare de a-l consola pe Karl, Madeleine coboară pe scara vaporului până la apă, după ce a aflat de la căpitanul navei că von Marwitz va fi ținut prizonier atât cât prevede legea britanică, adică cel mai probabil până la finalizarea războiului. În aceste momente de sfârșit ale filmului, protagoniștii uită de aparenta lor rivalitate, preferând să fie sinceri cu iubirea lor. În versiunea pe DVD, o vedem pe Madeleine strigând după Karl și adresându-i ultimele cuvinte. Ea îi face cu mâna, spunându-i că îl va aștepta, iar acesta, îi surâde din barcă și, la rândul său, îi face cu mâna, în semn de prețuire față de gestul ei și ca răspuns la mesajul pe care ea i l-a transmis, cu emoție și optimism, din depărtare.

Ultima imagine este dată de cele două nave prezente pe mare – vaporul în care se afla Madeleine și distrugătorul unde fusese luat prizonier Karl von Marwitz. Finalul este deschis și lasă loc unei reîntâlniri între cei doi protagoniști odată cu terminarea războiului, ca urmare a eliberării lui Karl, după care cei doi se pot căsători și pot avea în sfârșit o viață liniștită.

În concluzie, „Călătorie suspectă” este un film de spionaj inteligent și ingenios realizat, ce merită vizionat nu doar de admiratorii lui Vivien Leigh și Conrad Veidt, sau de amatorii scenariilor polițiste, ci și de cinefilii care iubesc cea de-a șaptea artă în toată splendoarea sa. Scenariul excelent, jocul actorilor și regia, costumele, decorurile, coloana sonoră și echipamentul tehnic folosit transformă această peliculă alb-negru într-un veritabil spectacol cinematografic, în care abundă scenele de spionaj, de dragoste și război, fiind deosebit de ilustrativă pentru viața din înalta societate a acelor ani și pentru controversatele activități de spionaj, practicate în timpul Primului Război Mondial, cu precădere în țările neutre (cum este Suedia, în cazul de față). Conrad Veidt este magnific în rolul carismaticului baron von Marwitz, iar Vivien Leigh strălucește în cel mai bun rol al ei de dinainte de Scarlett O’Hara, fiind o parteneră perfectă pentru Veidt în această memorabilă producție a lui Victor Saville, ce s-a bucurat de o amplă campanie publicitară, aducându-i notorietate tinerei Vivien Leigh. În plus, această peliculă de calitate a înregistrat un mare succes atât în 1937, cât și peste ani, când a fost prezentată în repetate rânduri pe marele și, ulterior, pe micul ecran, dovedindu-se că cinefilii sunt fascinați de „călătoriile suspecte” și de combinația inedită și pasionantă dintre Vivien Leigh și Conrad Veidt, în rolul spionilor amorezați din tabere adverse, în „tumultoșii ani de război”, la capătul cărora viața își va relua cursul normal, dar nu va mai putea fi niciodată ca înainte… Din acest punct de vedere, filmul „Dark Journey” prezintă o adevărată lecție de viață, și tocmai de aceea el a fost cenzurat și înjumătățit față de versiunea originală, datorită scenelor cu un mesaj politic bine conturat. Astfel, s-a ajuns la o peliculă de doar 75 de minute, greu de înțeles pentru mulți dintre cinefili, cu un amalgam de scene nu tocmai legate între ele, dar din care s-au păstrat suficiente momente frumoase, care să fie în continuare apreciate și admirate, cum ar fi secvențele romantice dintre Vivien Leigh și Conrad Veidt, prim-planurile absolut remarcabile ale celor doi actori, scenele de spionaj și finalul neașteptat, plin de răsturnări de situație, ce încheie glorios un film interesant și captivant din prima și până în ultima clipă.

Filmul CĂLĂTORIE SUSPECTĂ/DARK JOURNEY a fost scos pe DVD pe 8 februarie 2010, de către studioul Simply Media, și poate fi achiziționat de la orice magazin online, precum Amazon sau eBay. În România, el poate fi cumpărat, actualmente, de la magazinul Music Box, la prețul de 110 RON, fiind adus direct din Marea Britanie.

Advertisements