Tags

, , , , ,

Deborah Kerr Robert Taylorthe cast         Unul dintre cele mai importante filme din istoria cinematografiei clasice, capodopera „Quo Vadis” a  realizată în 1951, avându-i în distribuție pe celebrii actori Deborah Kerr, Robert Taylor și Peter Ustinov. Această peliculă strălucește de la prima și până la ultima secvență, toate detaliile fiind gândite excelent de talentatul regizor Mervyn LeRoy. Actrița Deborah Kerr este absolut superbă în rolul Lygiei, frumoasa tânără ce i-a cucerit inima chipeșului Marcus Vinicius, interpretat de nu mai puțin cunoscutul actor Robert Taylor.

          Deși este un film lung, de aproximativ trei ore, „Quo Vadis” este cu siguranță un spectacol grandios, decorurile și coloristica acestei creații cinematografice captând atenția publicului. Dar, nu poate fi uitată interpretarea magistrală a lui Peter Ustinov în rolul împăratului Nero. Într-adevăr, acțiunea se petrece în anul de grație 64 d.Hr. Marcus este comandantul uneia din numeroasele armate ale lui Nero, un împărat plin de sine, ce se încrede în talentul său „de geniu” și în misiunea lui „salvatoare” pentru poporul roman. Închipuirile, trufia, grandomania și multe alte trăsături morale negative ale împăratului l-au determinat pe acesta să își ucidă mama și soția, pentru a se căsători, mai apoi, cu fosta sclavă Poppaea. Senatul Roman critică în termeni duri acțiunile nebune ale lui Nero și pune la cale înlocuirea lui cu generalul Galba.

           Între timp, Marcus Vinicius își vizitează unchiul, Petronius, care se dovedește a fi mâna dreaptă a lui Nero. Cei doi discută despre viitorul statului și despre fostul general Plautius, la care Marcus se duce în vizită. Aici, Vinicius se îndrăgostește profund de o superbă și firavă tânără, Lygia, ce este o fostă prințesă, devenită fiica adoptivă a generalului. Minunata Deborah Kerr este radiantă în rochia roz (ea purtând, de altfel, pe tot parcursul filmului numai costumații în culori pastelate). În pofida insistențelor amoroase ale lui Marcus, ea nu cade tentației, deoarece este creștină și respectă religia (considerată „o sectă” la Roma, unde se credea în zei). Lygia detestă ideea de război, precum și vărsările inutile de sânge. De altfel, bunul ei prieten este Pavel, un adevărat filozof, care venea seara și le vorbea Lygiei și familiei acesteia despre profețiile apostolului Petru. Simbolul creștinilor, pe care l-a desenat și Lygia, este un pește, iar Iisus Hristos este entitatea în care aceștia cred. O mare importanță o au și Cele 10 porunci ale lui Dumnezeu către oameni, și care au fost aduse de Moise din Muntele Sinai.

         A doua zi, parada dedicată bravilor luptători din luptele romane, este deosebit de spectaculoasă, populația naivă aclamându-i fără încetare pe zei și pe „trimisul” lor—împăratul Nero. Lygia vine și ea să îl vadă pe Marcus (de care se îndrăgostise cu adevărat), însă, orgolioasă din fire la fel ca și el, tânăra stă în mijlocul mulțimii, pentru a nu fi văzută de Vinicius (ce se uita cu atenție și mâhnire printre oameni, sperând că o va găsi pe iubirea vieții lui). Spre norocul lui Marcus, Nero îi răsplătește succesele militare, oferindu-i în dar o sclavă. Petronius îl convinge pe Nero să o aleagă pe Lygia și aceasta este obligată să vină la un banchet al împăratului, unde se întâlnește cu Marcus. Chipeșul luptător nu ezită să îi amintească de faptul că ea îi aparține acum în întregime și că ea nu se va mai putea opune dorințelor lui. Scenele din cadrul banchetului sunt regizate magistral de LeRoy, ce reușește să redea fidel atmosfera festivă a Romei glorioase—dansurile fetelor frumoase, luptele dintre bărbații uriași, precum și cântecele monotone și neinspirate ale lui Nero. Poppaea are, la rândul ei, o preocupare—frumosul Vinicius, pe care și-l dorea cu orice preț. Dar ea recunoaște că el face o pereche frumoasă alături de Lygia (Deborah Kerr poartă în această scenă o superbă rochie albastră, fiind frumoasa balului).

         Din fericire, Lygia reușește să scape din mâinile lui Marcus, fiind salvată de garda ei de corp, uriașul Ursus. Cei doi, împreună cu familia fetei, se duc la o ceremonie în cinstea venirii apostolului Petru. Marcus o găsește, la rândul său, pe femeia iubită, admirând-o în mulțime și ascultând cu interes prelegerea lui Petru. Deși nu îi acordă importanță religiei creștine, Vinicius conștientizează că este o religie foarte serioasă și care ține cu strictețe la dogme. La finalul ceremoniei, în timpul căreia Petru le-a vorbit oamenilor despre întâlnirea lui cu Iisus Hristos, precum și despre crucificarea Lui pe muntele Golgota și învierea Sa miraculoasă, Marcus și însoțitorii săi o urmăresc pe Lygia. Ursus își dă seama de prezența acestora și o protejează pe Lygia. În timpul confruntării, Marcus este rănit, mai apoi el fiind îngrijit de tânără. A doua zi, Vinicius își recapătă puterile, iar cei doi îndrăgostiți se împacă, sărutându-se și gândindu-se la planurile de nuntă. Buna înțelegere dintre ei se termină curând, odată cu apariția lui Pavel. Gelos pe credința Lygiei și refuzând să fie pe locul doi în inima ei, Marcus rupe crucea din lemn din cameră și, odată cu aceasta, și relația cu tânăra.

           În acest timp, diabolicul Nero admite în fața Senatului că și-a ucis mama și soția, iar acum incendiază Roma, deoarece dorește să reconstruiască orașul și să îl denumească Neropolis („orașul lui Nero”). Flăcările care distrug Roma sunt sursă de inspirație pentru „talentul de geniu” al împăratului, care se bucură din plin de tragedia pe care el a creat-o. La rândul său Marcus, înspăimântat de ceea ce ar putea păți mult-iubita sa Lygia, fuge în căutarea acesteia, neputând fi oprit de nimeni. Scena arderii Romei este cea mai spectaculoasă din film, fiind realizată perfect, magnific, până în cele mai mici detalii de Mervyn LeRoy. Prăbușirile clădirilor aflate în flăcări, disperarea oamenilor, panica de pe străzi, atmosfera terifiantă sunt excelent ilustrate în acest clasic de excepție.

         Pentru a se apăra de furia oamenilor, conștient că a făcut o greșeală gravă, Nero dă vina pe creștini pentru incendierea Romei. Condamnarea la moarte a creștinilor nevinovați este cel mai teribil act de barbarism al împăratului, care asistă bucuros la pedepsirea cumplită a oamenilor, într-un stadion imens, la care au acces și cetățenii Romei. Spectacolul este dureros, sfâșietor, impresionant. Prima serie de condamnați moare înșfăcată de leii flămânzi. Seara, cealaltă serie este arsă ca o torță vie. Însă generalul Plautius, la rândul său creștin, le spune oamenilor că Dumnezeu îi iubește și că moartea este cea mai ușoară cale către El. În același timp, generalul îl acuză pe Nero pentru aceste nenorociri, amenințându-l că va fi pedepsit pentru păcatele sale. La fața locului își face apariția apostolul Petru, căruia Dumnezeu i-a cerut să se întoarcă la Roma și să îi încurajeze pe creștini. După atacul vehement împotriva lui Nero, Petru este răstignit invers decât Iisus Hristos (aceasta fiind celebra cruce a Sfântului Petru).      A doua zi, Poppaea își duce la capăt un plan diabolic, prin care să îl pedepsească pe Marcus pentru că nu a iubit-o. Tânărul, ce o regăsise după îndelungi căutări pe Lygia, este închis în aceeași temniță cu ea și Ursus, ultimii creștini rămași nepedepsiți. Copleșită de durere, Lygia se gândește la moartea tragică a părinților ei adoptivi. Spre norocul ei și al lui Vinicius (ce fusese emoționat de mândria și voința creștinilor), apostolul Petru îi căsătorește cu puțin timp înainte ca acesta să moară, binecuvântându-i pe tinerii îndrăgostiți. Însă Petronius, unchiul lui Marcus, este conștient de faptul că vor veni momente grele pentru Roma și, nerezistând impactului emoțional, el decide să îi scrie lui Nero o scrisoare în termeni, iar mai apoi să se sinucidă. Nero a rămas uluit de trădarea bunului său prieten, pe care acum îl detestă cu toată ființa lui. Ceilalți membrii ai Senatului sunt oarecum invidioși pe Petronius pentru că acesta a reușit să aleagă o cale atât de ușoară, evitând să mai trăiască aceste clipe de coșmar.

          Ritualul macabru pus la cale de malefica Poppaea pentru a doua zi dimineață îi are ca protagoniști pe Marcus (adus în loja împăratului), Lygia (legată de un stâlp), și pe Ursus, care se va lupta cu un taur furios. Dacă uriașul nu va reuși să îl înfrângă pe animal, Lygia va muri. Nero este extaziat de acest moment și își felicită soția pentru excelenta sa idee. Marcus este impresionat de scena dramatică și regretă că nu poate face nimic, deoarece este înlănțuit. Aceasta este o altă secvență memorabilă a filmului, ce se regăsește și pe unele afișe. Frumoasa Deborah Kerr apare într-o rochie bleu transparentă, fiind imaginea femeii delicate și sensibile. Însă, soarta personajului pe care îl interpretează este neclară, viața sa atârnând de un fir de ață. După minute întregi de tensiune, marele Ursus îl ucide pe taur, spre uimirea lui Nero. Atunci, poporul roman își dă seama că fusese orbit de manipulările împăratului și că această salvare miraculoasă i se datorează lui Dumnezeu. După ce reușește să scape din lanțuri, Marcus le spune oamenilor că generalul Galba va fi noul conducător al Romei. Nero este, în schimb, criticat de poporul furios, care încearcă să se năpustească asupra lui. Aflat în palatul său, Nero își pierde coroana și rătăcește pe holurile imense, căutând cu disperare o cale de a se salva. El o ucide pe Poppaea, pe care o consideră capul răutăților, apoi se încuie în camera sa. În timp ce poporul intră în palat, căutându-l pe Nero, cel din urmă o întâlnește pe fosta lui sclavă, Acte (pe care o vedem și în scena banchetului), ce îl iubea nespus pe Nero. Deși a fost alungată de acesta din Roma, Acte se întoarce pentru a-l ajuta pe bărbatul iubit să moară mai ușor. Nero dă dovadă de lașitate până în ultima lui clipă de viață, el neavând curajul să se omoare. Această sarcină dificilă i-o încredințează lui Acte, care, fără să mai ezite, îi înfige un cuțit în stomac. După câteva secunde, Nero își dă duhul, poate prea ușor pentru un tartor ca el.

         În finalul filmului, se reface echilibrul Romei, însă conducătorii nu sunt siguri că vor putea reveni la vârsta de aur a imperiului. Vinicius pleacă alături de Lygia din Roma, dându-și seama de valoarea credinței în vremuri de criză. El lasă imperiul în seama generalului Galba, care tocmai venise cu trupele sale.

         Pelicula se încheie cu celebrele cuvinte rostite de Dumnezeu—Eu sunt CREDINȚA, ADEVĂRUL și VIAȚA.

         În concluzie, filmul „Quo Vadis” este deosebit de reprezentativ pentru cinematografia clasică, fiind o mare realizare pentru regizorul și producătorul Mervyn LeRoy. Deși a fost nominalizată la opt Oscaruri, pelicula nu a câștigat niciunul. Dar, a câștigat două Globuri de Aur, pentru cel mai bun actor în rol secundar-Peter Ustinov (piesa de rezistență a filmului) și pentru cea mai bună cinematografie și culoare. Versiunea din 1951 a peliculei „Quo Vadis” este considerată a fi cea mai bună dintre toate, publicul cinefil bucurându-se de acest adevărat clasic în toată splendoarea sa. „Quo Vadis” este o capodoperă ce are la bază iubirea, credința, istoria și, nu în ultimul rând, arta, iar personajele, deosebit de bine conturate, sunt interpretate de actori de talie înaltă, cucerind ani în șir publicul larg, îndrăgostit de magia filmului.

Advertisements