Tags

, , , ,

          Unul dintre cele mai bune filme regizate de Anatole Litvak, „Anastasia” spune povestea singurei supraviețuitoare a familiei țariste Romanov, ucise în 1918, la scurt timp după revoluția bolșevică. Interpreta protagonistei este nimeni alta decât actrița de mare succes Ingrid Bergman, laureată a premiului Oscar pentru cea mai bună actriță în rol principal, în 1956, precum și a unui Glob de Aur. Într-adevăr, Ingrid este absolut magnifică în rolul Anastasiei, alături de ea apărând și alți actori foarte apreciați, ca Yul Brynner și veterana Helen Hayes.

         Acțiunea este plasată în anul 1928, la 10 ani de la sângeroasele evenimente din Rusia, unde puterea comunistă a preluat controlul absolut. Pe străzile capitalei franceze, în inima întunericului, rătăcea o femeie care arăta jalnic. Deși săracă și bolnavă, tânăra fără identitate îi atrage atenția chipeșului general Bounine, fost ofițer în armata rusă. Pentru a-și câștiga existența, acesta conduce un club de noapte, unde cântă ocazional. Misterioasa femeie pretinde că este Anna Korov și că a ieșit dintr-un azil. Generalul crede, totuși, că ea este descendenta familiei Romanov și, chiar dacă nu ar fi, el ar putea convinge restul rudelor rămase în viață din vechea familie țaristă că această fată are sânge imperial, mai ales că bunica ei o căuta de mult timp cu disperare. Bounine nu stă prea mult pe gânduri și o educă pe Anna, despre care nu se știu prea multe, deoarece ea și-a pierdut memoria. În plus, tânăra avea și câteva cicatrici, similare cu cele ale Anastasiei. Generalul rus este ajutat de prietenii săi să o transforme pe femeia bolnavă și neîngrijită într-o veritabilă principesă. Din păcate pentru ea, Anna nu poate scăpa din mâinile acestor profitori, care își doreau cu orice preț să pună mâna pe recompensa oferită de ultimii Romanovi, în vederea găsirii nepoatei pierdute.

         După câteva încercări prin care să îi convingă pe unii membrii au fostei familii imperiale că femeia din fața lor este Anastasia, Bounine este determinat să plece cu aceasta, cu pașaport fals, la Copenhaga, în Danemarca, unde trăia împărăteasa Dowager, bunica Anastasiei. Generalul încearcă prin tot felul de tertipuri să o convingă pe distinsa doamnă să îi primească vizita. Prin urmare, el apelează la o bună prietenă a împărătesei, baroneasa Elena von Livenbaum, ce era mereu cucerită de șarmul seducător al lui Bounine.

         Una dintre cele mai reușite scene ale filmului este cea petrecută la Teatrul Regal, unde împărăteasa, alături de alte oficialități, venea să vadă o piesă de operă. În aceeași seară, Anna Anderson (noul ei nume după pașaportul fals), însoțită de Bounine, îl întâlnește pe prințul Paul, nepotul împărătesei, de care se simte foarte atrasă. Bounine profită de acest moment și se duce să o vadă pe distinsa doamnă, care îl primește, dar îi spune foarte clar că pe ea nu o interesează să o vadă pe așa-zisa nepoată și că el nu vrea decât banii.

         Norocul Annei vine chiar de la adoratorul ei, Paul, cu care iese tot mai mult în oraș, spre nemulțumirea lui Bounine, ce se simțea gelos. De asemenea, Paul îi cere împărătesei, în calitate de nepot al acesteia, să accepte să o viziteze pe Anna, pentru că ea este o ființă cu adevărat încântătoare. Mai trebuie remarcat și faptul că, în seara spectacolului, împărăteasa de Dowager a privit-o cu binoclul pe Anna, rămânând puțin surprinsă de asemănarea dintre ea și Anastasia.

          Cea mai interesantă scenă a peliculei este întâlnirea dintre Anna și împărăteasă. Regia excelentă a lui Litvak și interpretarea naturală a actrițelor Ingrid Bergman și Helen Hayes au transformat această secvență într-una iconică, omniprezentă în trailerele filmului. După gesturi și cuvinte încărcate de emoție, cele două femei își dau seama că ele sunt, în realitate, bunică și, respectiv, nepoată, așadar Anna este realmente Anastasia. Bătrâna doamnă își dă seama de acest lucru datorită anumitor atitudini spontane, dar și replicilor pe care le rostea, odată, micuța ei nepoată. Cele două se strâng în brațe de bucurie și călătoresc împreună la Paris, unde, în cadrul unei festivități de amploare, Anastasia urma să fie recunoscută oficial drept nepoata și moștenitoarea împărătesei Dowager. De asemenea, tot în timpul acestei festivități, la care avea acces și presa, urma să fie anunțată logodna dintre Anastasia și cuceritorul Paul. Însă, destinul face ca, la aceeași festivitate, să vină și Bounine, pe care Anastasia nu îl mai văzuse încă din Copenhaga. El îi reproșează tinerei că s-a lăsat cucerită de luxul și de faima specifice familiei imperiale, însă îi ia apărarea în fața jurnaliștilor, care vroiau să afle dacă ea este cu adevărat Anastasia. Generalul dă dovadă de înțelegere și de afecțiune sinceră față de frumoasa femeie, care strălucea în hainele princiare.

          Câteva minute mai târziu, Bounine îi face o vizită și împărătesei, căreia îi spune că nu va participa la recepție. Bunica Anastasiei intuiește că generalul este, de fapt, îndrăgostit de nepoata ei și își dorește ca cei doi să fie fericiți. Prin urmare, înțeleapta doamnă îi cere lui Bounine să aștepte în camera verde, apoi ea se duce să poarte o discuție chiar cu Anastasia, pe care o întreabă dacă îl iubește pe general. Fata recunoaște că și-ar dori să își unească destinul cu cel al lui Bounine, care era iubirea vieții ei. Atunci, generoasa împărăteasă își dă consimțământul în privința relației dintre cei doi îndrăgostiți și îi cere Anastasiei să plece cu Bounine, ce o aștepta în camera verde.

           Filmul nu arată plecarea propriu-zisă a Anastasiei cu mult-iubitul ei Bounine, regizorul preferând să nu exagereze cu scenele romantice, astfel că nu există momente de tandrețe între protagoniști, iar simpatia este transmisă doar din priviri și îmbrățișări, fără săruturi; se subînțelege, în final, că cei doi vor rămâne împreună.

          Ultima replică îi aparține lui Helen Hayes, interpreta împărătesei, ce își anunță oaspeții că „piesa de teatru s-a sfârșit” și că este momentul ca ei „să plece acasă”. Este o manieră inedită de scoatere din scenă a personajelor și se poate spune că inclusiv această ultimă secvență a peliculei este destul de tensionată, deoarece toată lumea se aștepta ca Anastasia să fie recunoscută oficial descendentă a familiei Romanov, însă această întorsătură de situație îi determină să creadă că ea este o impostoare. Totuși, finalul filmului este unul fericit, pentru că perechea de îndrăgostiți își trăiește visul iubirii, departe de lumea dezlănțuită…

          În concluzie, filmul „Anastasia” este un clasic prin excelență, toate detaliile—decoruri, costume, scenariu—fiind reprezentative pentru o epocă glorioasă, dar de mult apusă. În plus, mai trebuie remarcat că această peliculă a readus-o pe Ingrid Bergman în fața cinefililor americani (după mai bine de cinci ani de absență, când ea a produs în special filme în Italia). La aceasta, se adaugă farmecul și atracția irezistibilă pe care o exercită în fiecare rol actorul Yul Brynner (pentru care anul 1956 a fost, cu siguranță, cel mai important din cariera sa artistică, el jucând în trei filme de mare succes—„Eu și regele”, „Cele Zece Porunci” și „Anastasia”), precum și talentul veritabil al marii actrițe Helen Hayes, aflate la sfârșitul carierei cinematografice. Așadar, această peliculă a lui Anatole Litvak a rămas și astăzi o legendă la fel de apreciată ca în trecut, fiind sursă de inspirație și pentru alte ecranizări, dintre care s-a remarcat filmul TV „Anastasia: misterul Annei”, cu Amy Arving și Olivia de Havilland în rolurile principale, la care se adaugă și filmul de animație, produs în 1997.

           Prin urmare, mitul Anastasiei Romanov a căpătat contur în arta cinematografică, devenind o imagine iconică în galeria simbolurilor ce au cunoscut lumina reflectoarelor.

Advertisements