Tags

, , , ,

         Unul dintre cele mai frumoase musicaluri realizate vreodată și, cu siguranță, un film de top al strălucitorilor ani `50, „Eu și regele” a încântat generații după generații, aducând în prim-plan minunatul cuplu Yul Brynner-Deborah Kerr. Această peliculă clasică a anului 1956 are multiple calități, despre care este greu de vorbit în puține cuvinte. Spre exemplu, detaliile tehnice sunt foarte importante, deoarece este bine de știut că splendidele costume ale actorilor au fost create de Irene Sharaff, iar muzica și scenariul au fost compuse de talentații Oscar Hammerstein, Richard Rodgers și Ernest Lehman, în vreme ce regia i-a aparținut, în realitate, lui Yul Brynner, și nu lui Walter Lang (ce deseori a trebuit să se supună autorității și deciziilor ferme ale actorului principal). Nu este de mirare că Yul făcea legile în film, pentru că el a mai jucat și în versiunea de pe Broadway (cu Gertrude Lawrence) a acestei povești, inspirate dintr-un fapt real prezent în romanul lui Margaret Landon, „Anna și regele Siamului”. În plus, același Yul Brynner, care, pe lângă Oscarul pentru film, a câștigat și un premiu Tony datorită excelentei și memorabilei sale performanțe artistice pe Broadway, a reușit să aducă și pe micul ecran povestea regelui Mongkut, într-o miniserie de televiziune, în anii `70. Pelicula a avut un avantaj și prin prezența, în rândul echipei, a regizorului artistic, Lyle Wheeler (care a obținut Oscar pentru „Pe aripile vântului”), ce se ocupa de decoruri și de coloristica acestei veritabile capodopere. Cunoscutul Alfred Newman s-a ocupat de dirijarea orchestrei care a interpretat minunatele cântece ale acestui musical, în care s-a pus accent nu doar pe mimica actorilor, ci și pe coregrafie. Filmul a câștigat 5 premii Oscar, pentru cel mai bun actor în rol principal (Yul Brynner), regie artistică (Lyle Wheeler, John deCuir, Walter Scott, Paul Fox), muzică (Alfred Newman, Ken Darby), sunet (Carlton Faulkner) și costume (Irene Sharaff), primind alte 4 nominalizări la Oscar, pentru cea mai bună actriță în rol principal (Deborah Kerr, care a pierdut în fața lui Ingrid Bergman), cea mai bună cinematografie și culoare, cel mai bun film și cea mai bună regie. La primirea premiului de către partenerul său, Deborah i-a trimis bunului ei prieten Yul (cu care a ținut legătura până la moartea acestuia, în 1985) o telegramă, prin care îl felicita pentru rezultatul excepțional, amintindu-i că acel Oscar nu este doar pentru calitatea sa de actor, ci și pentru cea de regizor. Mai trebuie adăugat că Deborah Kerr a câștigat un Glob de Aur pentru interpretarea sa foarte reușită din film, în rolul profesoarei britanice Anna Leonowens, pelicula câștigând încă un Glob de Aur pentru cea mai bună comedie muzicală. Pe lângă multiplele sale premii și recunoașteri de-a lungul vremii, „Eu și regele” a intrat în sufletele și în conștiința oamenilor care l-au vizionat, acesta marcând vârful carierei protagoniștilor Kerr și Brynner.

         Povestea începe în anul de grație 1862, în regatul Siam, în al cărui port își face apariția o frumoasă și încântătoare profesoară engleză, alături de băiețelul ei, Louis. Cei doi sunt averizați de căpitanul vaporului că este posibil să nu le placă acest loc rupt de civilizație, dar care avea un fermecător aer oriental. Anna Leonowens (Deborah Kerr) și fiul ei sunt întâmpinați de  Kralahome, un fel de prim-ministru al regelui. Toți reprezentanții palatului își fac o prezență destul de  înfricoșătoare, ce ar putea speria orice copil. Însă Anna, o maestră în arta conversației, reușește să detensioneze atmosfera încărcată. Tot la începutul filmului, publicul cinefil poate asculta una dintre cele mai celebre melodii ale capodoperei, „I whistle a happy tune”, ce reprezintă o metodă inedită de a ieși cu mult optimism dintr-o situație neplăcută.

         Anna se duce cu Louis la palatul regelui, însă este nemulțumită că nu are o casă a ei, așa cum i-a promis temutul suveran. În timpul drumului, suntem captivați, alături de personaje, de exotismul și de frumusețea aparte a priveliștilor din îndepărtata Asie.

         Luxoasele încăperi ale palatului, în care predomină culoarea aurie, capătă o și mai mare strălucire la apariția autoritarului, dar fascinantului rege, ce primea în audiență câteva persoane, printre care și o tânără pe nume Tuptim, adusă drept cadou de regatul Birmaniei (ca declarație de pace față de Siam). Anna este mai decisă ca oricând să-l înfrunte pe rege și se duce să îl vadă, în pofida opunerii lui Kralahome. De la bun început, inteligenta femeie cucerește inima regelui, precum și admirația acestuia care, după un nesfârșit interogatoriu mai mult decât personal, o aduce pe profesoară într-o altă sală. Aici, Anna le cunoaște pe numeroasele soții ale monarhului, dar și pe copiii acestuia (care erau cu zecile). Lady Thiang este „soția principală”, cea mai deșteaptă dintre consoartele regelui. Cu toate că Mongkut o amuză pe Anna cu spontaneitatea și orgoliul incomensurabil al acestuia, profesoara nu ezită să aducă în discuție problema casei, ce trebuia construită special pentru ea. Regele nici nu vrea să audă de așa ceva, dându-i în continuare instrucțiuni lui Leonowens în privința obligațiilor acesteia. În următoarele clipe, se desfășoară parada, sau, altfel spus, marșul câtorva dintre copiii regelui, pe fundalul muzicii orchestrate de Alfred Newman. Toate odraslele monarhului sunt simpatice și apropiate de Anna (și foarte prevăzătoare față de autoritarul lor tată), însă cel care se remarcă este moștenitorul tronului, tânărul prinț Chulalongkorn. În fața lui, chiar și politicoasa Anna se închină, dându-și seama de respectul pe care îl poartă regele fiului său. Cucerită de inocența pleiadei de micuți prinți și prințese, profesoara Leonowens decide să rămână la palat, cel puțin momentan, fiind plătită cu serioasa sumă de 20 de lire sterline. Ea se acomodează într-una din camerele somptuoase, iar soțiile regelui sunt încântate să intre în contact cu civilizația europeană, prin intermediul străinei înțelepte (căreia ele i se adresau cu apelativul „domnule”, pentru că în conștiința Siamului se considera că femeile sunt reduse, iar bărbații sunt inteligenți). Anna se apropie și de Tuptim, ce era dornică să învețe cât mai bine limba engleză (la fel ca și regele și ceilalți oameni de la palat), însă aceasta e nefericită că Lun Tha, bărbatul pe care îl iubește, nu îi poate fi alături din cauză că el provenea, ca și ea, din Birmania (un regat detestat de Siam). În aceeași scenă, cinefilii au deosebita plăcere de a asculta o altă melodie superbă, „Hello, young lovers”, interpretată de melancolica profesoară, după ce aceasta revede o poză a răposatului ei soț. Expresivitatea Deborei Kerr în această scenă capătă și mai mult șarm, grație nopții luminate de lună și de stele, martore ale acestei frumoase dedicații muzicale a profesoarei către toți îndrăgostiții care trăiesc o poveste romantică la fel ca și cea a ei cu Tom.

          Prezența Annei la palat se dovedește a fi de bun augur, ea reușind, treptat, treptat, să-i instruiască așa cum se cuvine pe copiii regelui, dar și pe unele dintre doamnele acestuia. Una dintre cele mai memorabile scene ale filmului este monologul muzical al lui Yul Brynner, intitulat „It’s a puzzlement”, unde se remarcă talentul și dedicarea actorului cu trup și suflet pentru rolul său iconic. La scurt timp, avem privilegiul de a ne delecta cu o altă melodie superbă, „Getting to know you”, interpretată de Deborah (dublată de cântăreața Marnie Nixon) și de corul de copii ai regelui. Este o compoziție muzicală despre prietenie, cunoaștere a sufletului fiecăruia, precum și educație în spiritul societății, fiind însoțită și de încărcătura emoțională a anumitor cuvinte. După această adorabilă pauză, profesoara își reia datoria de a-i învăța pe elevii săi lucruri noi. De exemplu, le aduce o hartă nouă, modernă (în care Siamul părea cam micuț, spre dezamăgirea copiilor). Anna le mai spune acestora că în țări reci, precum Norvegia, apa se transformă în gheață, iar stropii de apă, în fulgi de nea. Dornic să vadă care este situația școlară a copiilor lui, regele își face apariția în sala de clasă improvizată, calmând spiritele în rândul micuților (care nu prea vroiau să creadă în spusele profesoarei). Tot aici, regele remarcă o carte pe care Tuptim o ținea în brațe. Romanul „Coliba unchiului Tom”, al autoarei Harriet Beecher Stowe, îi atrage atenția regelui, care discută cu Anna despre problema sclaviei, prezentă și în carte.

         Odată cu trecerea lunilor, profesoara Leonowens se apropie tot mai mult de rege, spre dezaprobul lui Kralahome. Totuși, monarhul părea să facă apel la aceasta într-o manieră cam exagerată, chemând-o în toiul nopții pentru a-i dicta o scrisoare către președintele Lincoln al Americii. Regele se consultă cu ea și în problema creării lumii, prezentante de Moise în Biblie, încercând să înțeleagă asemănările dintre știință și religie pe această temă. De asemenea, se mai poate remarca și faptul că regele are pretenția deosebită ca Anna să stea mai jos decât el, pentru a-și dovedi respectul față de persoana lui. Și, o vedem pe eleganta profesoară, întinzându-se la miez de noapte pe podea, pentru a satisface capriciile regelui. După ce își îndeplinește datoria față de acesta, Anna îl ajută pe Lun Tha să se întâlnească, într-un decor idilic, cu Tuptim. Cei doi tineri îndrăgostiți sunt fericiți că au fost ajutați de profesoară. Actorii Rita Moreno și Carlos Rivas interpretează o altă melodie celebră a filmului, „We kiss in a shadow”, într-un cadru natural luxuriant.

         În următoarea scenă, îl observăm pe regele Siamului agitându-se în camera sa de lucru, nemulțumit de veștile îngrijorătoare venite de afară. Se pare că regele a fost numit „un barbar”, iar Anglia dorește să transforme regatul într-un protectorat, aceasta însemnând că regele ar putea pierde toată puterea. Pe lângă veștile proaste, pe Mongkut îl deranjează și cântecul „Home sweet home”, pe care copiii l-au învățat de la profesoara lor. Monarhul se îndreaptă furios spre Anna, reproșându-i aluziile pe care aceasta le face cu privire la casa pe care el ar trebui să i-o ofere. Discuția dintre cei doi este atât de aprinsă, încât Anna amenință că va pleca de la palat. Totuși, la insistențele lui Lady Thiang, doamna Leonowens s-a împăcat cu regele, mai ales că ea află de probleme acestuia. Ar mai trebui făcute două observații la scena dintre Anna și soția principală a regelui. În primul rand, că interpreta lui Lady Thiang (Terry Saunders) cântă un frumos și semnificativ cântec dedicat regelui Siamului, în care se vorbește despre bunătatea lui, dar și despre realizările acestuia. În al doilea rand, înaintea acestei scene, atât Yul Brynner, cât și Deborah Kerr mai aveau două secvențe muzicale, ce au fost șterse din versiunile mai recente ale filmului, acestea regăsindu-se, probabil, într-o arhivă.

         În momentele următoare, ne lăsăm purtați de magia chimiei dintre Deborah și Yul, care au scenă foarte reușită împreună. Orgoliosul rege crede că Anna a venit să își ceară scuze pentru comportamentul ei „scandalos”, astfel că biata profesoară, deși neîndreptățită în această situație, se supune voinței regelui. De îndată ce se împacă, cei doi se gândesc la detaliile unui banchet pus la cale, cu multă abilitate, de Anna, care îi dă soluția salvatoare regelui aflat în pericol alături de poporul său. Cei doi actori pur și simplu strălucesc unul în compania celuilalt și este vizibil cât de bine se simt împreună când se pun de acord, chiar și dacă este vorba de o scenă de film. Odată stabilit planul de cucerire a „dușmanului Occidental”, cei doi se duc în încăperea religioasă, unde regele și întreg palatal se roagă la Buddha, alături de preoții buddhiști. Deși el face greșeala de a insulta calitatea de creștină a lui Leonowens, rafinata doamnă nu poate face altceva decât să se supună voințelor regelui de a fi alături de el, acesta promițându-i, în schimb, o casă.

         În sfârșit, sosește magnifica noapte a balului. Toată lumea—reprezentanți ai Ambasadei britanice și alte oficialități—se strâng în curtea palatului, așteptând să fie primiți de rege. În acest timp, Anna le aranjează pe cele mai distinse dintre doamnele regelui și, așa cum i-a cerut el, profesoara le îmbracă în stil european. Singura problemă este că soțiile regelui nu au lenjerie intimă, ceea ce este neplăcut pentru o femeie din societatea civilizată. Regele Mongkut o admiră, totodată, pe Anna, ce radiază (la propriu și la figurat) în fața ochilor acestuia, cu o superbă rochie aurie. Monarhul pare a fi atent la decolteul frumoasei profesoare, care își etalează, pe această cale, atuurile fizice. La scurt timp, regele îi primește pe oaspeți, remarcând, nefericit, familiaritatea dintre Anna și Edward Ramsay (reprezentant al Ambasadei britanice), care se dovedește a fi unul dintre foștii adoratori ai doamnei. Regele se simte gelos și încearcă prin tot felul de tertipuri să îi separe. După un moment nu tocmai plăcut, în care nevestele monarhului o iau la goană din fața musafirilor pe jumătate goale (ceea ce dovedește că profesoara nu a putut compensa lacunele din educația femeilor), balul se deschide cu o melodie englezească. Anna și Edward se simt bine împreună și valsează romantici pe holul de primire a musafirilor. Însă, momentul este întrerupt de venirea inoportună a regelui, care îi desparte, trimițându-l în sală pe Ramsay. Regele o ia de braț pe Anna Leonowens, dându-i instrucțiuni în privința conversației pe care acesta o va purta cu invitații la cină. Apoi, cei doi amfitrioni își fac apariția în somptuosul salon, ei strălucind ca un cuplu adevărat. Cu ajutorul Annei, regele devine vedeta serii și, după o serie de toasturi în cinstea lui și a reginei Victoria a Regatului Britanic, Mongkut le cucerește inimile musafirilor europeni, care îl vor lăuda, astfel, pe rege, dezmințind zvonurile că acesta ar fi un barbar.

         Un plus de farmec îi conferă filmului și superba scenă, cu interpretarea artistică, a poveștii din „Coliba unchiului Tom”. Scenariul, scris de Tuptim, face aluzie la răutatea și cruzimea unui stăpân ce complică viața unei tinere sclave. Aceasta reușește, în final, să scape de monarh, care moare înecat. Deși, la început, regelui Mongkut îi place piesa de teatru, el rămâne dezamăgit de cutezanța lui Tuptim în a ironiza, cu abilitate, persoana acestuia. La finalul spectacolului, se face nevăzută, plecând, în secret, cu Lun Tha.

         După o seară aproape perfectă, Anna vine să îl vadă, în salon, pe rege, care se delecta cu o specialitate a casei. El își dă seama de valoarea ajutorului neprețuit al profesoarei, dăruindu-i, în semn de respect și considerație, inelul său regal. Urmează un schimb înduioșător de priviri între cei doi protagoniști, astfel că Anna, cu ochii scăldați în lacrimi, acceptă, cu emoție, neașteptatul cadou sentimental. Regele dă de înțeles că își dorește ca doamna Leonowens să mai rămână câteva momente alături de el, astfel că cei doi se duc într-un alt salon. Aici, Anna îl cucerește cu adevărat pe rege, învățându-l să danseze „polka”. Însă, monarhul vrea să cunoască valsul pe care ea l-a dansat alături de Edward. Intimidată de îndrăzneala și de elanul romantic al regelui (care era în aparență un om dur), Anna face un pas înapoi. Magneticul Yul Brynner, care își ațintește privirea asupra ochilor Deborei, pare să o hipnotizeze pe aceasta. El o cuprinde cu brațele de mijloc, o ia de mână, și astfel se naște cea mai memorabilă secvență a filmului și, cu siguranță, unul dintre cele mai frumoase momente din istoria cinematografiei—superbul și amețitorul dans al regelui cu Anna. Un avantaj în realizarea acestei scene a fost acela că ambii actori au făcut balet, având și multe alte abilități artistice. Însă, Deborah Kerr amintea, într-un interviu, că pentru interpretarea acestui moment muzical foarte dificil a fost necesar ca ea și Yul Brynner să se încarce de energie inhalând aerul dintr-un tub, ce conținea, se pare, oxigen amestecat cu un fel de drog. De asemenea, Deborah suținea că Yul a fost foarte bun cu ea, cei doi repetând scenele împreună de foarte multe ori până ce acestea ieșeau perfect pentru film. La rândul său, Yul Brynner a elogiat-o pe partenera sa, susținând că ea a fost cea mai bună alegere în rolul profesoarei Anna. De fapt, încă din clipa în care a văzut-o pe Deborah în piesa de teatru „Ceai și simpatie”, Yul a insistat ca actrița să primească mult-doritul rol (ce, inițial, trebuia să îi aparțină lui Maureen O’Hara), el personal invitând-o să joace în film.

         Revenind la scena dansului, se poate spune că ambii actori și-au etalat toată priceperea în tainele acestei arte, reușind să ofere momente unice, imprimate pe celuloid pentru eternitate. Din nefericire, însă, scena este întreruptă de venirea bruscă a lui Kralahome, care îl anunță pe rege că a prins-o pe Tuptim, dar că Lun Tha a murit înecat. Înfuriat peste măsură de trădarea slujitoarei sale, Mongkut se pregătește să o biciuiască, însă cearta pe care acesta o are cu Anna îl împiedică să facă acest gest barbar. Profesoara îi demonstrează regelui că este mai puternică decât el și că îl poate domina, determinându-l să devină un om slab. Yul Brynner ne surprinde cu interpretarea sa înflăcărată din această secvență, în care le spune tuturor, strigând, că el s-a născut cu autoritatea de rege și că el este stăpânul tuturor și, prin urmara, nu va primi sfaturile unei profesoare. Cu toate acestea, el aruncă biciul și, dându-și seama că nu mai are puterea de a o pedepsi pe Tuptim, el fuge din încăpere complet distrus moral. Anna se pregătește să plece din palat, dându-i înapoi inelul regelui prin Kralahome.

         Chiar în timp ce își făcea bagajele, gândindu-se, cu nostalgie, la momentele fericite petrecute în palat, Anna conștientizează că a sosit clipa marii despărțiri. Totuși, Lady Thiang și fiul ei, prințul Chulalongkorn, îi aduc o scrisoare din partea regelui, spunându-i că suveranul e pe moarte. Anna este copleșită de această veste neașteptată, dar și de scrisoarea emoționantă pe care i-a adresat-o regele. Ea amână puțin plecarea, venind în „Sala Înțelepciunii”, unde stătea, culcat pe pat, monarhul. Acesta îi dăruiește din nou profesoarei inelul său, rugând-o să îl poarte. Mai apoi, primește vizita copiilor săi, care o roagă pe Anna să nu plece. Profesoara rămâne realmente marcată de acest moment și acceptă să nu mai plece de la palat, trimițându-l pe fiul ei, Louis, să îl anunțe pe căpitanul vasului că și-a schimbat decizia. Mongkut e mulțumit de rezultat, apoi îl numește pe Chulalongkorn noul rege. Băiatul pare că vrea să modernizeze Siamul, făcând o serie de proclamații inedite, cum ar fi sărbătorirea Noului An cu artificii și curse de bărci, precum și renunțarea la închinarea umilitoare în fața regelui. Mongkut este puțin surprins de aceste schimbări pe care le va impune fiul său, însă le acceptă, fiind sigur că educația Annei și-a spus cuvântul. Chiar mai mult, regele-tată îi mărește profesoarei salariul la 25 de lire sterline, încurajând-o să aibă grijă de familia lui.

         Odată puse la punct ultimele detalii, regele Mongkut se culcă, liniștit, dormindu-și somnul de veci. Emoționanta scenă a morții vechiului rege impresionează prin momentul în care mâna acestuia cade pe pat, lipsită de viață, iar Kralahome și Anna se apropie de el. Filmul se încheie cu sărutul pe mână dat profesoara Leonowens regelui, care a încetat din viață din cauza unei afecțiuni cardiace. Însă, privită altfel, moartea lui Mongkut poate însemna, în mod simbolic, trecerea la o nouă etapă în istoria regatului Siam și preluarea tuturor responsabilităților de către un tânăr monarh care, la fel ca și defunctul său tată, va fi sfătuit de generoasa și înțeleapta profesoară Anna Leonowens, ce reprezintă un fel de legătură între trecutul reprezentat de Mongkut și prezentul marcat de noul rege.

         În concluzie, superbul film „Eu și regele” este, cu adevărat, o capodoperă muzicală, ce a intrat în inimile oamenilor de toate vârstele. Datorită complexității sale, această peliculă deosebit de prețioasă a fost, este și va fi iubită de generații întregi de copii, adulți și de persoane în vârstă, care simt suflul vieții, al speranței, animate de puterea de a conduce, de a domina, în mod convingător, lumea, de a fi întotdeauna primul. Dar, dincolo de toate acestea, merită apreciate figurile iconice ale acestui film, adică actorii Deborah Kerr și Yul Brynner, grație cărora personajele Anna Leonowens și regele Mongkut, inspirate din realitate, au prins viață, strălucire, umanitate. „Eu și regele” reușește să creeze, într-o manieră impresionantă, arta în stare pură, astfel că Orientul și Occidentul se întrepătrund în armonie, rescriind istoria lumii, dar, în special, istoria celei de-a șaptea arte, cuceritoare și uimitoare ca întotdeauna—cinematografia.

Advertisements